După
terminarea facultății am auzit multe noțiuni. Unele au avut și o
reflectare în viața profesională de zi cu zi, altele nu. Încă
din primii ani care au urmat sângerosului decembrie 1989, în
România a intrat prescurtarea TOT. Când ne uităm la acest trei
litere probabil că ne vine în minte semnificația cuvântului
„tot”. Doar că TOT înseamnă acum altceva și anume training
of trainers.
Cât de colegial sună! Se organizează un atelier de lucru sau chiar
o simplă conferință la care participă o serie de invitați. Cei
care conferențiază apar în fața colegilor cu gândul de a
transmite un mesaj, iar participanții, colegii, să-l transmită mai
departe altor colegi. Niciun conferențiar nu poate ajunge într-o
țară întreagă, nici măcar într-un cartier întreg, ceea ce
înseamnă că mesajul nu poate să meargă mai departe decât prin
intermediul colegilor.
Cei care
participă la atelierul de lucru sau la conferința respectivă sunt,
de regulă, anunțați încă înainte de a se înscrie care este
caracterul respectivei întruniri. Ei știu că ar trebui să
participe doar dacă sunt dispuși să ducă mesajul mai departe.
Uneori chiar semnează un act în care își asumă că vor îndeplini
acest deziderat. Dar... În primii ani după 1989 au fost alocate
resurse materiale în acest scop (pentru invitarea conferențiarilor,
uneori din străinătate, închirierea spațiului dedicat acțiunii,
pentru mâncare și lichidele necesare pe parcursul unei zile, uneori
chiar și pentru plata deplasării participanților și un mic per
diem).
Am participat sau am văzut astfel de activități care aveau tot ce
era necesar pentru a se încadra în definiția TOT. Însă, nu
cunosc prea multe exemple de participanți care să fi mers acasă și
să își asume rolul de a pregăti alți colegi.
Am mai auzit,
de nenumărate ori, o altă noțiune: capacity
building.
Nu doar că este o noțiune care sună cool,
dar a fost inclusă în mai toate încercările de fund
raising
(alte cuvinte folosite excesiv în ultimii aproape treizeci de ani).
Cum să speri că poți obține fonduri de la instituții despre care
știi că pun bază pe creșterea capacității echipelor locale dacă
nu pomenești cele două cuvinte sublime (atât de aplicate în viața
reală cam ca și în scrierile despre acest tip de sublim a lui I.
L. Caragiale)? Întărirea capacității, sudarea echipelor,
stimularea colegialității, împământenirea muncii în
colaborare... Da, așa
ar trebui!
Iar rezultatul? Cel mai adesea banii erau obținuți, dar aceeași
„echipă”, într-un nou proiect cu solicitare de fonduri,
introducea ca obiectiv important întărirea capacității.
Cum să formezi și să întărești
colegialitatea când nici măcar o carte obținută dintr-un proiect
nu o pui la dispoziția colegilor? Cum să consideri că revistele
(sau articolele) primite de la colegi din străinătate (prin
amabilitate) îți aparțin atâta vreme cât sunt scrise de aceia,
iar oferirea lor nu este chiar personalizată, ci în baza bănuielii
că făcând parte dintr-o echipă vei permite accesul la informație
și celorlalți colegi? Cum să te „plimbi prin lume” (în stilul
asemănător noțiunii de turism științific), iar la întoarcere să
nu încerci să aduci la cunoștința colegilor care sunt lucrurile
noi despre care ai aflat, care sunt situațiile concrete în care
noțiunile primite peste mări și țări ar putea fi utile și
echipelor din instituția pe care ai reprezentat-o? Este o situație
de tipul „noaptea minții”! Cum să îți închipui că ai ajuns
să faci turism științific pentru că ai un grad de genialitate,
când de fapt ajungi acolo doar pentru că aparții unei anumite
instituții (pe care uiți, instantaneu, că o reprezinți). Cum să
participi la întruniri în care fie că instituția ta nu este adusă
în discuție (cu toate că reprezintă un punct central al
subiectului), fie instituția ta este ponegrită în public și să
taci, ca și cum nu te-ai afla în sala respectivă? Cum să crezi că
ai toate meritele și că poți să ții totul în buzunarul propriu,
de la articole, cărți, date obținute în cadrul unor proiecte
desfășurate instituțional ș.a.m.d., când este evidentă eroarea
în care te găsești? Cum să lucrezi într-o instituție și să
„joci dublu” atât aparent pro-instituțional, cât și împotriva
locului în care te-ai format și în cadrul căruia ai învățat
tot ceea ce știi? Cum să ajungi ca după o activitate în acel loc
să pleci cu informații, caiete de lucru, fișe tehnice și tot ce
mai poate să ajute o altă instituție să preia și să încerce să
elimine din activitate instituția în care ai lucrat? Cum să
accepți sponsorizările unei entități care a contribuit la
subminarea intereselor instituției în care lucrezi sau în care ai
lucrat? Și câte și mai câte. Acest tip de „colegialitate”
pare inepuizabil, iar această constatare este una cutremurătoare!
Oare toată
lumea procedează la fel? Cu siguranță că nu. Îmi aduc aminte de
unul dintre cei mai îndrăgiți profesori (în același timp și
extraordinar de bine pregătit) care primea înainte de 1989 o
revistă inaccesibilă pentru majoritatea colegilor români, New
England Journal of Medicine
(NEJM). Sigur, după ce o primea întâi o citea aproape din scoarță
în scoarță (pentru cei avizați se știe că nu e chiar ușor să
faci asta când este vorba de NEJM – este o revistă foarte densă,
cu articole adesea complexe și greu de înțeles fără o pregătire
prealabilă și o cunoaștere bună a limbii engleze). Însă, după
ce o citea, o aducea la clinică și o punea la dispoziția
colegilor. De multe ori nu doar atât, ci ridica anumite probleme și
ipoteze din NEJM în cadrul raportului de gardă. Raportul de gardă
în clinica respectivă era aproape în fiecare dimineață o sursă
(colegială) de învățătură. Chiar și studenții aveau acces. Nu
este de mirare că respectiva clinică este o adevărată școală
medicală și nici că acei colegi formați acolo sunt acum formatori
și creatori de școală medicală în clinicile în care își
desfășoară activitatea. Și dacă tot suntem la amintiri,
săptămâna aceasta am început cursurile de imunologie cu studenții
din anul doi. Ajungând să discut puțin despre interleukine mi-am
adus aminte anul 1985. Eram studenți și ne aflam pe culoarul
spitalului în care învățam medicină internă. De noi s-a
apropiat doamna doctor care ne călăuzea, zâmbind. Am avut senzația
(și o am și acum) că iradia de bucurie. Cred și acum că bucuria
nu se datora doar veștii pe care urma să ne-o dea cât mai mult
faptului că o împărtășea cu noi (iar noi eram doar niște copii,
potențiali viitori colegi). Ne-a spus: „S-a descoperit molecula
febrei”. Apoi, ne-a arătat și chiar permis să citim articolul
apărut recent... tot în NEJM cu privire la Interleukina 1. Că
astăzi nu mai vorbim despre IL-1, ci despre superfamilia IL-1 este
una, dar că mesajul transmis nouă era unul cu adevărat colegial,
este cu totul alta – acesta este subiectul discuției noastre de
astăzi.
Colegialitatea ar trebui să devină
regula și nu excepția! Ce ne așteaptă după 11 decembrie, nu ne
putem încă imagina. Doamne ajută!
