În urmă cu aproape o săptămână am primit un
telefon de la o rudă, dragă şi foarte apropiată nouă. Vestea ne-a bulversat
pentru că era în discuţie o problemă de sănătate, potenţial gravă. Am sperat că
nu va fi aşa iar suspiciunea va fi infirmată. Seara am mers la Slujba
Privegherii, înainte de Sfinţirea capelei cu hramul „Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena şi Sfântul Ierarh Luca al Crimeii“ a Institutului „C. I.
Parhon“. În următoarea dimineaţă trebuia ca la şapte şi jumătate să fim prezenţi
la spital pentru consult. Am ajuns puţin mai devreme. Profesorul ne-a zărit şi
ne-a invitat de îndată în cabinetul asistentei şefe, pentru a ne spune ce este
de făcut. După tot stresul de peste noapte, atitudinea calmă, medicală şi
colegială ne-a liniştit puţin. Consultul însă nu a avut acelaşi rezultat,
suspiciunea unei probleme importante de sănătate a rămas şi s-a întărit. În
cuvinte puţine, bine alese, profesorul a transmis tot ce era de spus, punct cu
punct, iar asistenta şefă a notat tot ce era de notat. Explicaţiile au fost
foarte clare, fără cusur, transmise calm, liniştitor, în tot vuietul temerilor
noastre.
Am mers într-o altă secţie, unde urma să
fie programată o analiză importantă, conduşi fiind de o colegă coordonată de
profesorul de mai devreme. Aceleaşi vorbe blânde, însoţite de un zâmbet de
încurajare. În următoarea secţie, o altă colegă, acelaşi mod de abordare, aceeaşi
atitudine. În zăpăceala noastră, încă nu realizam prea bine că lucrurile stau
chiar aşa. Şi aici ni s-a explicat totul clar, atât medical, cât şi colegial
(ruda noastră dragă este tot medic). Totul părea bine înţeles.
A urmat un examen la care am participat în
calitate de coordonator al comisiei (poate că îl voi istorisi cândva între
exemplele „aşa nu“). Ziua s-a scurs uşor-uşor, mai ales că examenul a durat
destul de mult. Seara, acasă, stând de vorbă cu soţia mea, am realizat că, deşi
totul fusese explicat foarte clar, datorită bulversării din sistemul sanitar,
ne‑am dat seama că nu mai ştim cum urmează să procedăm. Am vorbit şi am ajuns
la o singură concluzie: cu jena că nu am înţeles şi trebuie să întrebăm din
nou, vom merge dimineaţa următoare la spital ca să aflăm ce este de făcut. Aşadar,
la şapte şi jumătate ne-am prezentat într-un spital în care nu vine nimeni fără
teamă. Am fost din nou primiţi cu mult calm, medical şi colegial (exemplar!),
am fost lămuriţi că, deşi ne‑am pus multe întrebări peste seară, nu am greşit
în ceea ce urma să facem şi că suntem pe calea cea bună. Ne-am liniştit (atât
cât se poate linişti cineva care simte sabia lui Damocles în apropiere) şi,
pentru o perioadă de mai multe minute, am observat cum asistenta şefă intră în
calculator, scanează cardul de sănătate, notează datele necesare, începe
printarea unor documente, scoate tonerul din imprimantă şi îl scutură uşor, ca
să încerce să utilizeze în mod economicos toate resursele. Pe măsură ce am
observat-o lucrând, am făcut un mic comentariu, pe care îl întăresc acum:
într-un sistem sanitar care funcţionează aşa cum trebuie, aceste activităţi nu
trebuie să fie îndeplinite de o persoană cu calificarea ei. În valul de pacienţi
care aşteptau în continuare să fie preluaţi, între toate problemele mai mult
sau mai puţin apăsătoare ale secţiei, în toate discuţiile pentru liniştirea
celor suferinzi, organizarea tuturor activităţilor, nu este corect ca o
persoană cu această calificare să se ocupe până şi de scuturarea unui toner,
pentru a reuşi să obţină încă puţină substanţă pentru printare. Şi nici de alte
activităţi parazitare. Personalului medical trebuie să i se asigure nu doar
resursele financiare care să permită un trai (cel puţin) decent, dar şi condiţiile
în care să poată lucra şi să se poată concentra pe problemele adevărate – de
sănătate, pe situaţiile care ţin direct de competenţa pe care au câştigat-o în
toţi anii de pregătire. Iar în acest sens revenim la lipsa de colegialitate a
„celor mari“, care din punct de vedere administrativ ar trebui să asigure toate
acestea. Să uite ei de vechea scuză a lipsei fondurilor şi să se concentreze pe
modul în care se pot obţine aceste fonduri şi să prevină cheltuirea
necorespunzătoare a banilor în şi din sistem.
Din vorbă în vorbă, am aflat şi despre alte
aspecte birocratice (impuse), despre lipsa explicaţiilor de la nivel
administrativ cu privire la completarea unor formulare, despre situaţii în care
organizezi un sistem pentru a creşte eficienţa şi ajungi după un an de muncă să
descoperi că anumite registre nu au fost completate corespunzător (unde au fost
„colegii“ care aveau datoria să explice modul de completare?). Şi cât timp
pierd colegii noştri cu astfel de probleme care nu ar trebui să existe, cu
situaţii care s-ar putea rezolva în condiţii de colegialitate, eliminând
nepăsarea şi lăsând loc pentru buna-credinţă şi dorinţa de a-ţi face datoria
colegial?
Uitând exemplele negative, am să amintesc
în continuare că, pe lângă rezolvarea tuturor aspectelor privind documentele
necesare, sfaturile privind cel mai bun mod în care trebuie să procedăm în
continuare, zâmbetul liniştitor şi vocea blândă şi reconfortantă, am primit
cadou o sticlă cu apă, venită la cel mai potrivit moment. Apoi, o altă colegă
(probabil infirmier) ne-a condus spre cealaltă secţie în vederea realizării
analizei. De această dată, am remarcat pe tot parcursul deplasării modul plăcut
de adresare, tonul adaptat în discuţia cu persoane stresate, un comportament
remarcabil. Acelaşi mod de abordare şi la destinaţie; parcă eram într-o scurtă
călătorie de agrement, unde toate persoanele întâlnite nu aveau alt scop decât
să îţi facă drumul mai plăcut. Şi toate acestea în condiţii de stres: cu
siguranţă nu doar pentru noi – toţi cei cu care am venit în contact văd de
multe ori pe zi situaţii care pot cutremura; cu siguranţă că toţi cei pe care
i-am întâlnit au salarii nepotrivite activităţii pe care o depun, stresului
zilnic şi misiunii pe care o îndeplinesc.
Înspre seară, am primit deja un telefon cu
primele rezultate de la analizele de laborator – cu acelaşi ton profesionist,
dar blând, liniştitor. Nu ştim ce va urma, nu putem estima rezultatele
analizelor care urmează să fie efectuate, nu putem decât să ne rugăm bunului
Dumnezeu ca problemele de sănătate să fie rezolvabile şi evoluţia bună. Dar, în
toată această situaţie plină de îngrijorare şi temeri, modul în care
colegialitatea se manifestă în cel mai deschis mod, abordarea în care parcă ţi
se arată că eşti singurul care are probleme şi că toate resursele îţi vor fi
devotate pentru a te ajuta să treci peste momentele dificile, dedicaţia şi
profesionalismul trebuie să fie evidenţiate. În sistemul de sănătate din
România există şi oameni şi locuri despre care poţi să afirmi, cu tărie: aşa,
da!
