Cât timp durează doliul după pierderea unei
persoane iubite? Întrebarea este ciudată, chiar uşor jignitoare. Revenirea după
doliu este un proces personal, care variază semnificativ de la un individ la
altul. Deşi poate dura luni până să iasă la suprafaţă, durerea sufletească – în
multiplele sale forme şi la diversele sale intensităţi – rămâne o reacţie
naturală la pierderea cuiva.
Însă cea de-a cincea ediţie a Manualului de diagnostic şi statistică a
tulburărilor mintale (DSM-5), elaborat de Asociaţia Americană de Psihiatrie
(APA), consideră că demult acceptata înţelegere a doliului ca experienţă
complet individuală şi imposibil de anticipat nu stă în picioare. Manualul
actualizat le recomandă psihiatrilor şi medicilor generalişti ca intervalul
potrivit pentru a jeli să fie de două săptămâni. După acest interval, se
presupune că poate fi diagnosticată depresia.
Cu alte cuvinte, medicii pot şi chiar
trebuie să fie în măsură să facă diferenţa dintre doliu, o reacţie normală la
pierderea cuiva, şi depresie, o tulburare mentală, după doar 14 zile, atunci
când majoritatea oamenilor de-abia învaţă să accepte dispariţia celui iubit.
Sugestia că doliul ar trebui să fie rapid şi eficient este atât deranjantă, cât
şi inutilă.
În plus, dat fiind riscul semnificativ de
diagnosticare greşită, definirea amărăciunii „acceptabile“ ar putea avea
consecinţe imprevizibile grave. Allen Frances, fost coordonator al grupului de
lucru DSM, cu 40 de ani de experienţă în domeniu, a admis că nu putea face
distincţia între mâhnirea obişnuită şi depresia uşoară după două săptămâni – şi
„invită pe oricine să încerce să facă acest lucru“.
Un aspect de maximă importanţă este
reprezentat de implicarea medicilor de familie, care prescriu 80% din totalul
antidepresivelor, ocupându-se adesea de mulţi pacienţi într-un interval scurt
de timp. Cea mai recentă revizuire a DSM va determina creşterea numărului de reţete
eliberate, incluzându-i, printre cei diagnosticaţi, pe aceia care trec prin
depresia tranzitorie caracteristică doliului.
Dat fiind că influenţa DSM se extinde cu
mult în afara Statelor Unite, introducerea acestei modificări a stârnit
dezbateri internaţionale. De exemplu, revista britanică Lancet a calificat propunerea drept „periculos de simplistă“ şi
„defectuoasă“ şi a avertizat asupra valului de diagnostice greşite care va
urma.
Analizând problema, autoritatea DSM nu se
limitează doar asupra sistemului sanitar. Şcolile, tribunalele şi închisorile
din America folosesc acest manual pentru a stabili dacă tratamentul psihiatric
este necesar şi rambursabil.
Ediţiile anterioare ale DSM au avut grijă să
nu includă doliul printre reperele de diagnosticare a depresiei, deoarece cele
două tipuri de afectare – ambele putând include simptome precum insomnia,
pierderea apetitului, apatia şi tulburarea disforică – sunt uşor de confundat. Şi,
după cum arată profesorul Jerome Wakefield, de la Universitatea din New York,
„sentimente asemănătoare de tristeţe, normale“ pot apărea şi după alte
pierderi, inclusiv „divorţ, infidelitatea partenerului, pierderea locului de
muncă, dificultăţi financiare, dezastre naturale ori un diagnostic medical
foarte grav“. Wakefield respinge cu tărie şi afirmaţiile APA, cum că
modificarea s-ar fi bazat pe dovezi ştiinţifice. Într-adevăr, după efectuarea
unei revizuiri detaliate a studiilor publicate, acesta, împreună cu profesorul
Michael B. First, de la Universitatea Columbia, au concluzionat că „DSM-5 ar
trebui să restrângă categoria depresiei clinice, nu să o extindă“.
În pofida unei opoziţii fervente, APA a
aprobat modificarea, eliminând aşa-numita excludere a doliului şi adăugând o
notă de subsol care îi permite medicului curant să diagnosticheze depresia după
două săptămâni. Se pare că APA consideră că riscul unor diagnostice greşite
este neglijabil. După David Kupfer, preşedintele grupului de lucru DSM-5,
pentru o diagnosticare corectă, nu este nevoie decât de un „solid raţionament
clinic“.
Însă acesta nu este primul caz de depăşire
periculoasă a limitelor diagnosticării din partea APA. În DSM-IV, apărut în
1994, pragul tulburării anxioase sociale (TAS) a fost coborât atât de mult,
încât organizaţia a trebuit să îi avertizeze pe medici să nu o confunde cu
timiditatea normală. Cu toate acestea, TAS, anterior considerată rară, s-a
transformat în diagnostic de rutină. Chiar şi teama „anticipată“ că o persoană
ar putea „face ceva sau acţiona într-un mod umilitor sau stânjenitor“ a devenit
motiv de diagnostic. Ediţia care conţinea avertismentul a adăugat noi simptome
de TAS la copii, printre care „agăţarea“, „îngheţarea“ şi „crisparea“,
comportamente obişnuite în copilărie, ceea ce a dus, inevitabil, la răspândirea
tulburării până la niveluri fără precedent.
Nici APA şi nici susţinătorii acesteia nu
par să fi învăţat ceva din această experienţă. Chiar şi după recunoaşterea
faptului că 14 zile sunt „uneori un interval prea scurt pentru a permite
stabilirea unui diagnostic relevant“ al tulburării depresive majore, Ronald W.
Pies, fostul editor al Psychiatric Times,
a insistat că „acest lucru este valabil indiferent de contextul în care apar simptomele depresiei“.
Astfel
de decizii – cu implicaţii enorme şi greu de revocat – au determinat recent
Institutul Naţional de Sănătate Mintală din Statele Unite, care susţinuse (şi
sponsorizase considerabil) ediţiile anterioare, să anunţe că se distanţează de
manual. Thomas R. Insel, directorul Institutului, a invocat „lipsa validităţii“
DSM-5, spunând că „diagnosticele sale se bazează pe un consens privind
clusterele de simptome clinice, nu pe vreo măsurătoare obiectivă“.
Astăzi, este evident că lipseşte consensul
(greu de spus dacă a existat vreodată cu adevărat). În timp ce promisiunea de
identificare iminentă a biomarkerilor depresiei este amânată pentru viitorul
îndepărtat, APA ridică miza – şi pune o presiune şi mai mare pe cei deja
vulnerabili – sugerând că, după două săptămâni, doliul unei persoane nu mai
este doar durere. Acum, poate fi considerat o boală mintală.
© Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
Christopher Lane predă despre literatura britanică de ficţiune
la Universitatea Northwestern (Evanston, IL, SUA) şi este specializat, în
subsidiar, în psihologia şi psihiatria secolelor XIX şi XX. Este autorul unor cărţi
precum Shyness: How Normal Behavior
Became a Sickness (2007) sau The Age
of Doubt: Tracing the Roots of Our Religious Uncertainty (2011). Este câştigătorul
premiului revistei Prescrire (2010)
pentru cărţi din domeniul medical. Christopher Lane a fost bursier al Fundaţiei
Mellon, al Academiei Britanice, al Fundaţiei Guggenheim etc. Pregăteşte, în
prezent, o carte despre psihiatria americană şi religia anilor ’40 şi ’50. |