Newsflash

Denaturarea suferinţei

de Prof. univ. Christopher LANE - iun. 14 2013
Denaturarea suferinţei
   Cât timp durează doliul după pierderea unei persoane iubite? Întrebarea este ciudată, chiar uşor jignitoare. Revenirea după doliu este un proces personal, care variază semnificativ de la un individ la altul. Deşi poate dura luni până să iasă la suprafaţă, durerea sufletească – în multiplele sale forme şi la diversele sale intensităţi – rămâne o reacţie naturală la pierderea cuiva.
   Însă cea de-a cincea ediţie a Manualului de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale (DSM-5), elaborat de Asociaţia Americană de Psihiatrie (APA), consideră că demult acceptata înţelegere a doliului ca experienţă complet individuală şi imposibil de anticipat nu stă în picioare. Manualul actualizat le recomandă psihiatrilor şi medicilor generalişti ca intervalul potrivit pentru a jeli să fie de două săptămâni. După acest interval, se presupune că poate fi diagnosticată depresia.
   Cu alte cuvinte, medicii pot şi chiar trebuie să fie în măsură să facă diferenţa dintre doliu, o reacţie normală la pierderea cuiva, şi depresie, o tulburare mentală, după doar 14 zile, atunci când majoritatea oamenilor de-abia învaţă să accepte dispariţia celui iubit. Sugestia că doliul ar trebui să fie rapid şi eficient este atât deranjantă, cât şi inutilă.
   În plus, dat fiind riscul semnificativ de diagnosticare greşită, definirea amărăciunii „acceptabile“ ar putea avea consecinţe imprevizibile grave. Allen Frances, fost coordonator al grupului de lucru DSM, cu 40 de ani de experienţă în domeniu, a admis că nu putea face distincţia între mâhnirea obişnuită şi depresia uşoară după două săptămâni – şi „invită pe oricine să încerce să facă acest lucru“.
   Un aspect de maximă importanţă este reprezentat de implicarea medicilor de familie, care prescriu 80% din totalul antidepresivelor, ocupându-se adesea de mulţi pacienţi într-un interval scurt de timp. Cea mai recentă revizuire a DSM va determina creşterea numărului de reţete eliberate, incluzându-i, printre cei diagnosticaţi, pe aceia care trec prin depresia tranzitorie caracteristică doliului.
   Dat fiind că influenţa DSM se extinde cu mult în afara Statelor Unite, introducerea acestei modificări a stârnit dezbateri internaţionale. De exemplu, revista britanică Lancet a calificat propunerea drept „periculos de simplistă“ şi „defectuoasă“ şi a avertizat asupra valului de diagnostice greşite care va urma.
   Analizând problema, autoritatea DSM nu se limitează doar asupra sistemului sanitar. Şcolile, tribunalele şi închisorile din America folosesc acest manual pentru a stabili dacă tratamentul psihiatric este necesar şi rambursabil.
   Ediţiile anterioare ale DSM au avut grijă să nu includă doliul printre reperele de diagnosticare a depresiei, deoarece cele două tipuri de afectare – ambele putând include simptome precum insomnia, pierderea apetitului, apatia şi tulburarea disforică – sunt uşor de confundat. Şi, după cum arată profesorul Jerome Wakefield, de la Universitatea din New York, „sentimente asemănătoare de tristeţe, normale“ pot apărea şi după alte pierderi, inclusiv „divorţ, infidelitatea partenerului, pierderea locului de muncă, dificultăţi financiare, dezastre naturale ori un diagnostic medical foarte grav“. Wakefield respinge cu tărie şi afirmaţiile APA, cum că modificarea s-ar fi bazat pe dovezi ştiinţifice. Într-adevăr, după efectuarea unei revizuiri detaliate a studiilor publicate, acesta, împreună cu profesorul Michael B. First, de la Universitatea Columbia, au concluzionat că „DSM-5 ar trebui să restrângă categoria depresiei clinice, nu să o extindă“.
   În pofida unei opoziţii fervente, APA a aprobat modificarea, eliminând aşa-numita excludere a doliului şi adăugând o notă de subsol care îi permite medicului curant să diagnosticheze depresia după două săptămâni. Se pare că APA consideră că riscul unor diagnostice greşite este neglijabil. După David Kupfer, preşedintele grupului de lucru DSM-5, pentru o diagnosticare corectă, nu este nevoie decât de un „solid raţionament clinic“.
   Însă acesta nu este primul caz de depăşire periculoasă a limitelor diagnosticării din partea APA. În DSM-IV, apărut în 1994, pragul tulburării anxioase sociale (TAS) a fost coborât atât de mult, încât organizaţia a trebuit să îi avertizeze pe medici să nu o confunde cu timiditatea normală. Cu toate acestea, TAS, anterior considerată rară, s-a transformat în diagnostic de rutină. Chiar şi teama „anticipată“ că o persoană ar putea „face ceva sau acţiona într-un mod umilitor sau stânjenitor“ a devenit motiv de diagnostic. Ediţia care conţinea avertismentul a adăugat noi simptome de TAS la copii, printre care „agăţarea“, „îngheţarea“ şi „crisparea“, comportamente obişnuite în copilărie, ceea ce a dus, inevitabil, la răspândirea tulburării până la niveluri fără precedent.
   Nici APA şi nici susţinătorii acesteia nu par să fi învăţat ceva din această experienţă. Chiar şi după recunoaşterea faptului că 14 zile sunt „uneori un interval prea scurt pentru a permite stabilirea unui diagnostic relevant“ al tulburării depresive majore, Ronald W. Pies, fostul editor al Psychiatric Times, a insistat că „acest lucru este valabil indiferent de contextul în care apar simptomele depresiei“.
Astfel de decizii – cu implicaţii enorme şi greu de revocat – au determinat recent Institutul Naţional de Sănătate Mintală din Statele Unite, care susţinuse (şi sponsorizase considerabil) ediţiile anterioare, să anunţe că se distanţează de manual. Thomas R. Insel, directorul Institutului, a invocat „lipsa validităţii“ DSM-5, spunând că „diagnosticele sale se bazează pe un consens privind clusterele de simptome clinice, nu pe vreo măsurătoare obiectivă“.
   Astăzi, este evident că lipseşte consensul (greu de spus dacă a existat vreodată cu adevărat). În timp ce promisiunea de identificare iminentă a biomarkerilor depresiei este amânată pentru viitorul îndepărtat, APA ridică miza – şi pune o presiune şi mai mare pe cei deja vulnerabili – sugerând că, după două săptămâni, doliul unei persoane nu mai este doar durere. Acum, poate fi considerat o boală mintală.

 

© Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org

 

Traducere din limba engleză de Sorana Graziella Cornea
 

Christopher Lane predă despre literatura britanică de ficţiune la Universitatea Northwestern (Evanston, IL, SUA) şi este specializat, în subsidiar, în psihologia şi psihiatria secolelor XIX şi XX. Este autorul unor cărţi precum Shyness: How Normal Behavior Became a Sickness (2007) sau The Age of Doubt: Tracing the Roots of Our Religious Uncertainty (2011). Este câştigătorul premiului revistei Prescrire (2010) pentru cărţi din domeniul medical. Christopher Lane a fost bursier al Fundaţiei Mellon, al Academiei Britanice, al Fundaţiei Guggenheim etc. Pregăteşte, în prezent, o carte despre psihiatria americană şi religia anilor ’40 şi ’50.

 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe