Newsflash

Despărţirea elevului de părerile maestrului

de Prof. dr. Gabriel M. GURMAN - mai 7 2015
Despărţirea elevului de părerile maestrului
   Educaţia europeană clasică pretinde tânărului intelectual un respect absolut pentru dascălii săi, pentru cei care i-au arătat drumul în viaţă. O veche poveste talmudică cere tânărului învăţăcel să răspundă întrebării care pune în dificultate orice individ: aflându-te într-o barcă în timpul unei furtuni, cu tatăl tău şi cu dascălul tău, şi ştiind că nu vei putea salva decât pe unul dintre ei, pe cine ai alege? Răspunsul aşteptat e de fapt neaşteptat: pe dascăl, bineînţeles, pentru că el ţi-a indicat direcţia în viaţă, şi nu pe părintele care „numai“ ţi-a dat viaţa. Cu toate acestea, în urmă cu 150 de ani, Claude Bernard – căruia specialitatea mea îi datorează, printre altele, descoperirea proprietăţilor paralizante ale curarei – atacă preceptele clasice şi pretinde o atitudine critică privitor la orice idee, chiar dacă a devenit de-a lungul vremii o dogmă acceptată de toţi.
   De fapt, lucrurile stau cam pe la mijloc. Citatul alăturat nu trebuie interpretat ca o încurajare la iconoclastie. Oricare dintre noi, uitându-se în spate, va descoperi foşti dascăli, şefi sau profesori care i-au influenţat gândirea profesională şi pe care, instinctiv sau voit, i-a copiat într-o oarecare măsură. Influenţa „patronului“ e mai puternică decât ne închipuim, chiar în lumea modernă, în care cuvântul maître (utilizat cu predilecţie în clinica regretatului profesor Burghele) a dispărut complet din vocabularul personalului medical.
   O poveste pe care am cules-o în urmă cu ani are ca erou un cunoscut medic israelian. Timp de mai bine de două decenii, acesta a funcţionat ca adjunct de şef de secţie într‑un spital universitar. Odată cu pensionarea şefului de secţie, s-a deschis concursul pentru ocuparea postului şi, bineînţeles, primul candidat a fost adjunctul acestuia. Comisia de concurs i-a refuzat poziţia pe motiv că un individ care a „slujit“ zeci de ani sub acelaşi şef nu va avea capacitatea să schimbe acele aspecte ale activităţii secţiei care se cer modernizate şi îmbunătăţite.
   Unul din exemplele clasice ale despărţirii elevului de părerile maestrului e Carl Jung, celebrul psihiatru, învăţăcel timp de ani de zile la „curtea“ nu mai puţin celebrului Sigmund Freud. Prima lor întâlnire – povestea Jung – a durat mai bine de 12 ore şi cei doi au găsit imediat o limbă comună, care le-a permis o cooperare ştiinţifică timp de mai bine de şase ani. Doar apoi a găsit Jung resursele intelectuale şi spirituale pentru a se opune maestrului său, a dezvoltat teoria inconştientului colectiv, opusă inconştientului personal preconizat de Freud şi a minimalizat importanţa libidoului (predicat de Freud) în formarea personalităţii individului.
   Un alt exemplu clasic, de data aceasta luat din domeniul tratamentului şocului, e teoria dezvoltată de Henri Laborit, cunoscutul clinician şi cercetător francez care a infirmat teoria tratamentului şocului cu vasopresoare (me­nite să ridice tensiunea arte­rială), preconizată de toţi foştii săi dascăli, şi a înlocuit-o cu tratamentul vasodilatator (desi­gur, împreună cu refacerea volemiei), care permite menţinerea circulaţiei periferice, mai ales la nivelul organelor vitale.
   Într-o lume îmbibată de totalitarism şi rigiditate intelectuală, individul era – în unele părţi ale lumii încă este – nevoit să accepte la locul de muncă o situaţie greu de suportat, pentru simplul motiv că nu existau alternative. Clasicul şef era cel cu drepturi inalienabile asupra celor care lucrează în preajma sa, iar cei nemulţumiţi erau obligaţi să găsească un modus vivendi care să le permită să supravieţuiască, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Nu aşa se prezintă lucrurile azi. În mai toată lumea, libertatea politică se răsfrânge pozitiv asupra tuturor aspectelor vieţii şi oferă individului posibilitatea de a se opune unei opinii sau direcţii opuse propriilor sale idei. Această realitate, relativ nouă pentru mulţi pământeni, creează un cadru şi o atmosferă propice criticii deschise şi încercărilor de a modifica o situaţie existentă. Libertatea de acţiune a individului, extrapolată pe plan profesional, oferă fiecăruia şansa de a avea propria sa opinie, iar această posibilitate teoretică, transformată deseori în realitate, permite critica la adresa profesorului, fără a afecta respectul pe care un elev îl poartă dascălului său.
   De fapt, aici e vorba de punerea în funcţiune a discernământului, o noţiune la fel de importantă în medicină ca şi în viaţa de toate zilele. Aşa cum se exprima de mult un cunoscut filozof, în viaţă culoarea predominantă nu e nici albul şi nici negrul, ci cenuşiul. Nimic nu e perfect şi nimic nu e complet eronat. Discernământul aplicat corect permite o analiză pe cât se poate de obiectivă a unei idei, teorii sau valori intelectuale, precum şi despărţirea acelor aspecte pozitive de cele care necesită a fi modificate.
   Nu există lideri sau dascăli posesori ai adevărului absolut. Dar o bună parte a celor care conduc destinele vieţii intelectuale merită a fi apreciaţi şi mai ales a nu fi uitaţi şi aruncaţi în groapa istoriei. Imensa majoritate a colegilor mei medici au avut în viaţa lor profesională maeştri şi dascăli. Într-un volum publicat în urmă cu aproape zece ani (ediţie bilingvă, ebraică şi engleză), am abordat istoria anesteziei israeliene prin prisma vieţii şi activităţii celor 12 fondatori ai acestei profesii în Ţara Sfântă. Procesul de culegere a materialului necesar redactării cărţii mi-a oferit o deosebită ocazie de a intervieva cunoscuţi anestezişti israelieni care îşi datorează cariera profesională, în bună măsură, foştilor lor dascăli. Din discuţiile purtate a reieşit cu claritate o realitate pe care doar o întrezăream şi care şi-a găsit confirmarea în mărturiile celor chestionaţi, care au reuşit să-şi însuşească aspectele pozitive, binecuvântate, ale educaţiei primite şi să le despartă de acele părţi ale „coexistenţei“ cu maestrul şi care necesitau o gândire activă, suplimentară, ca o primă fază în procesul de modificare a realităţii.
   Maestrul lui Claude Bernard a fost fiziologul francez François Magendie, pe care Bernard l-a considerat mentorul său ştiinţific. Cu toate acestea, el şi-a depăşit cu mult maestrul, dezvoltând studii în domenii practic neatinse până atunci, cum ar fi cercetarea mediului intern, funcţia pancreatică etc. La rândul său, Bernard a fost maestrul recunoscut al altui fiziolog, George Hoggan, care a descris perioada petrecută în laboratorul şefului ca o experienţă care i-a permis să vadă nu numai cum se creează ştiinţa, dar şi cum trebuie privită şi interpretată realitatea din jur şi modul de a prezerva existenţa umană.
   În fine, citatul alăturat îşi are locul în contextul mai larg al contribuţiei foar­te importante a lui Claude Bernard la progresul ştiinţei prin experimente, prin cercetare. În „Introducere în studiul medicinii experimentale“, scria: „Singura cale de a ne sprijini propriile noastre teorii e de a produce experimente care să aibă la bază ipoteza după care propriile noastre idei sunt false şi trebuie distruse“.

 

„Marii oameni nu respectă autoritatea predecesorilor şi astfel reuşesc să corecteze unele erori şi să contribuie cu idei noi.“ (Claude Bernard, 1813–1878)
 


Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe