Educaţia europeană clasică pretinde
tânărului intelectual un respect absolut pentru dascălii săi, pentru cei care
i-au arătat drumul în viaţă. O veche poveste talmudică cere tânărului învăţăcel
să răspundă întrebării care pune în dificultate orice individ: aflându-te
într-o barcă în timpul unei furtuni, cu tatăl tău şi cu dascălul tău, şi ştiind
că nu vei putea salva decât pe unul dintre ei, pe cine ai alege? Răspunsul aşteptat
e de fapt neaşteptat: pe dascăl, bineînţeles, pentru că el ţi-a indicat direcţia
în viaţă, şi nu pe părintele care „numai“ ţi-a dat viaţa. Cu toate acestea, în
urmă cu 150 de ani, Claude Bernard – căruia specialitatea mea îi
datorează, printre altele, descoperirea proprietăţilor paralizante ale curarei
– atacă preceptele clasice şi pretinde o atitudine critică privitor la orice
idee, chiar dacă a devenit de-a lungul vremii o dogmă acceptată de toţi.
De fapt, lucrurile stau cam pe la mijloc.
Citatul alăturat nu trebuie interpretat ca o încurajare la iconoclastie. Oricare
dintre noi, uitându-se în spate, va descoperi foşti dascăli, şefi sau profesori
care i-au influenţat gândirea profesională şi pe care, instinctiv sau voit, i-a
copiat într-o oarecare măsură. Influenţa „patronului“ e mai puternică decât ne
închipuim, chiar în lumea modernă, în care cuvântul maître (utilizat cu
predilecţie în clinica regretatului profesor Burghele) a dispărut complet din
vocabularul personalului medical.
O poveste pe care am cules-o în urmă cu ani
are ca erou un cunoscut medic israelian. Timp de mai bine de două decenii,
acesta a funcţionat ca adjunct de şef de secţie într‑un spital universitar.
Odată cu pensionarea şefului de secţie, s-a deschis concursul pentru ocuparea
postului şi, bineînţeles, primul candidat a fost adjunctul acestuia. Comisia de
concurs i-a refuzat poziţia pe motiv că un individ care a „slujit“ zeci de ani
sub acelaşi şef nu va avea capacitatea să schimbe acele aspecte ale activităţii
secţiei care se cer modernizate şi îmbunătăţite.
Unul din exemplele clasice ale despărţirii
elevului de părerile maestrului e Carl Jung, celebrul psihiatru, învăţăcel timp
de ani de zile la „curtea“ nu mai puţin celebrului Sigmund Freud. Prima lor
întâlnire – povestea Jung – a durat mai bine de 12 ore şi cei doi au găsit
imediat o limbă comună, care le-a permis o cooperare ştiinţifică timp de mai
bine de şase ani. Doar apoi a găsit Jung resursele intelectuale şi spirituale
pentru a se opune maestrului său, a dezvoltat teoria inconştientului colectiv,
opusă inconştientului personal preconizat de Freud şi a minimalizat importanţa
libidoului (predicat de Freud) în formarea personalităţii individului.
Un alt exemplu clasic,
de data aceasta luat din domeniul tratamentului şocului, e teoria dezvoltată de
Henri Laborit, cunoscutul clinician şi cercetător francez care a infirmat
teoria tratamentului şocului cu vasopresoare (menite să ridice tensiunea
arterială), preconizată de toţi foştii săi dascăli, şi a înlocuit-o cu
tratamentul vasodilatator (desigur, împreună cu refacerea volemiei), care
permite menţinerea circulaţiei periferice, mai ales la nivelul organelor
vitale.
Într-o lume îmbibată de totalitarism şi
rigiditate intelectuală, individul era – în unele părţi ale lumii încă este –
nevoit să accepte la locul de muncă o situaţie greu de suportat, pentru simplul
motiv că nu existau alternative. Clasicul şef era cel cu drepturi inalienabile
asupra celor care lucrează în preajma sa, iar cei nemulţumiţi erau obligaţi să
găsească un modus vivendi care să le permită să supravieţuiască, în aşteptarea
unor vremuri mai bune. Nu aşa se prezintă lucrurile azi. În mai toată lumea,
libertatea politică se răsfrânge pozitiv asupra tuturor aspectelor vieţii şi
oferă individului posibilitatea de a se opune unei opinii sau direcţii opuse
propriilor sale idei. Această realitate, relativ nouă pentru mulţi pământeni,
creează un cadru şi o atmosferă propice criticii deschise şi încercărilor de a
modifica o situaţie existentă. Libertatea de acţiune a individului, extrapolată
pe plan profesional, oferă fiecăruia şansa de a avea propria sa opinie, iar
această posibilitate teoretică, transformată deseori în realitate, permite
critica la adresa profesorului, fără a afecta respectul pe care un elev îl
poartă dascălului său.
De fapt, aici e vorba de punerea în funcţiune
a discernământului, o noţiune la fel de importantă în medicină ca şi în viaţa
de toate zilele. Aşa cum se exprima de mult un cunoscut filozof, în viaţă
culoarea predominantă nu e nici albul şi nici negrul, ci cenuşiul. Nimic nu e
perfect şi nimic nu e complet eronat. Discernământul aplicat corect permite o
analiză pe cât se poate de obiectivă a unei idei, teorii sau valori
intelectuale, precum şi despărţirea acelor aspecte pozitive de cele care
necesită a fi modificate.
Nu există lideri sau dascăli posesori ai
adevărului absolut. Dar o bună parte a celor care conduc destinele vieţii
intelectuale merită a fi apreciaţi şi mai ales a nu fi uitaţi şi aruncaţi în
groapa istoriei. Imensa majoritate a colegilor mei medici au avut în viaţa lor
profesională maeştri şi dascăli. Într-un volum publicat în urmă cu aproape zece
ani (ediţie bilingvă, ebraică şi engleză), am abordat istoria anesteziei
israeliene prin prisma vieţii şi activităţii celor 12 fondatori ai acestei
profesii în Ţara Sfântă. Procesul de culegere a materialului necesar redactării
cărţii mi-a oferit o deosebită ocazie de a intervieva cunoscuţi anestezişti
israelieni care îşi datorează cariera profesională, în bună măsură, foştilor
lor dascăli. Din discuţiile purtate a reieşit cu claritate o realitate pe care
doar o întrezăream şi care şi-a găsit confirmarea în mărturiile celor chestionaţi,
care au reuşit să-şi însuşească aspectele pozitive, binecuvântate, ale educaţiei
primite şi să le despartă de acele părţi ale „coexistenţei“ cu maestrul şi care
necesitau o gândire activă, suplimentară, ca o primă fază în procesul de
modificare a realităţii.
Maestrul lui Claude Bernard a fost
fiziologul francez François Magendie, pe care Bernard l-a considerat mentorul
său ştiinţific. Cu toate acestea, el şi-a depăşit cu mult maestrul, dezvoltând
studii în domenii practic neatinse până atunci, cum ar fi cercetarea mediului
intern, funcţia pancreatică etc. La rândul său, Bernard a fost maestrul
recunoscut al altui fiziolog, George Hoggan, care a descris perioada petrecută
în laboratorul şefului ca o experienţă care i-a permis să vadă nu numai cum se
creează ştiinţa, dar şi cum trebuie privită şi interpretată realitatea din jur şi
modul de a prezerva existenţa umană.
În fine, citatul alăturat îşi are locul în
contextul mai larg al contribuţiei foarte importante a lui Claude Bernard la
progresul ştiinţei prin experimente, prin cercetare. În „Introducere în studiul
medicinii experimentale“, scria: „Singura cale de a ne sprijini propriile
noastre teorii e de a produce experimente care să aibă la bază ipoteza după
care propriile noastre idei sunt false şi trebuie distruse“.
„Marii
oameni nu respectă autoritatea predecesorilor şi astfel reuşesc să corecteze
unele erori şi să contribuie cu idei noi.“ (Claude Bernard, 1813–1878) |