În
vara care tocmai s-a încheiat, Bucureştiul a fost gazda a numeroase evenimente
stradale, care au constituit un punct de mare atracţie pentru fotografi.
Festivalul statuilor vivante a reprezentat, cred eu, evenimentul cel mai
ofertant pentru toţi pasionaţii de fotografie.
Timp
de câteva zile, parcul Herăstrău a îmbrăcat haine de sărbătoare,
transformându-se într-o imensă scenă, pe care la tot pasul întâlneai spectacole
diverse, care mai de care mai interesante, amuzante, pline de culoare şi
entuziasm. Fiecare spectacol a meritat din plin atenţia şi aplauzele
spectatorilor.
Dintre
toate evenimentele desfăşurate în cadrul acestui festival, pe mine spectacolul Destin m-a impresionat în mod deosebit.
De ce el şi nu altul? În primul rând, pentru că era diferit de tot şi de toate. Într-un cadru ce amintea de
vremuri de mult apuse, două personaje, un el şi o ea, rătăcite parcă din albumul cu fotografii al străbunicii,
au început să-şi depene povestea atât de veche şi de nouă în acelaşi timp. Prin
intemediul unui schimb de scrisori, cele două personaje încearcă cele mai
diverse trăiri, trecând de la tristeţe la bucurie, de la melancolie şi visare
la resemnare sau chiar furie, pentru ca, la final, să-şi facă apariţia şi
fericirea reîntâlnirii.
Modul cum
talentaţii actori ai Teatrului „Masca“ au jonglat cu toate aceste emoţii a fost
un alt motiv pentru care „Destinul“ lor a ocupat primul loc în topul personal.
Dar, cel mai important motiv pentru care acest spectacol m-a impresionat atât
de mult mi s-a dezvăluit de-abia la sfârşit, când, prin intermediul unor
simboluri bine ticluite, am avut surpriza să aflăm că cele două personaje de pe
scenă au readus de fapt la viaţă, câteva zeci de minute, două personalităţi
marcante ale vieţii culturale şi artistice româneşti. Ea, o talentată poetă,
după cum o dovedesc versurile ce-i străjuiesc mormântul de la Văratec, deşi
destinul a vrut ca numele său să fie mai degrabă legat de numele lui, decât de
cel al artei. El, poetul, cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare: cine
nu a citit măcar o dată în viaţă Floare
albastră şi multe altele. Destinul lor a fost unul foarte trist însă. Deşi
foarte talentaţi, soarta a vrut ca cei doi să părăsească această lume foarte
repede şi la foarte scurtă distanţă unul de celălalt. Şi tot soarta cea ingrată
a vrut ca, probabil, cel mai strălucitor poet şi filosof al românilor să fie
recunoscut ca atare doar post-mortem, în viaţă, el fiind cunoscut mai ales ca redactor al ziarului
„Timpul“, puţine din poeziile sale fiind publicate. În încheiere, am o veste
bună pentru curioşii care se întrebă: oare ce şi-or fi scris cei doi? O pot
afla răsfoind volumul „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit“, carte în care au
fost adunate bună parte din aceste scrisori. În acest fel, cititorii vor avea şi
ocazia unică de a face cunoştinţă, de
această dată, cu omul şi nu cu poetul Eminescu.