Malaria
rămâne, alături de HIV/SIDA, principala ţintă a programelor de dezvoltare în
Africa Sub-sahariană. Iar lupta împotriva malariei este plină de paradoxuri.
Aproape jumătate din populaţia planetei locuieşte în zone cu risc de
transmitere a Plasmodium falciparum,
dintre care mai mult de un milliard în zone cu risc ridicat. De malarie se
moare încă substanţial: mai mult de 500.000 de decese în fiecare an, dintre
care peste 90% în Africa, iar 80% – în rândul copiilor cu vârsta sub 5 ani.
Progresele în lupta împotriva malariei, pe de altă parte, au fost impresionante
în ultimii cincisprezece ani. Eforturile depuse pentru a asigura controlul
transmiterii şi accesul la un tratament medicamentos adecvat au făcut ca rata
mortalităţii asociate malariei să scadă cu aproximativ 50% după anul 2000,
prevenind, după estimările Organizatiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), mai mult de
patru milioane de decese în aceeaşi perioadă.
Paradoxul
cel mare vine din faptul că oamenii continuă să moară de malarie, deşi
transmiterea este complet evitabilă. Folosirea plaselor de ţânţari tratate cu
insecticid şi dispuse în jurul paturilor este cea mai eficientă şi
cost-eficientă metodă de prevenire a transmiterii, cu efecte benefice asupra
incidenţei malariei şi mortalităţii prin boală pentru toţi membrii unei comunităţi,
indiferent dacă toţi dorm sub plase sau nu. Plasele tratate reprezintă
strategia de elecţie în eforturile de control al vectorului, inclusă şi în Millennium Development Goals (MDG) sub
formă de indicator – „proporţia copiilor cu vârste sub 5 ani care dorm sub o
plasă tratată cu insecticid“ – şi alimentează o industrie globală a plaselor de
ţânţari de miliarde de dolari. Producţia unei plase costă în jurul a 3 dolari şi
sute de milioane de plase iau în fiecare an calea Africii prin intermediul unui
număr imposibil de stabilit de organizaţii mai mici sau mai mari care se ocupă
de distribuirea lor în comunităţi, gratuit sau la preţuri subvenţionate
consistent. OMS estima că peste 200 de milioane de plase tratate au fost
distribuite în 2014 şi peste 400 de milioane în ultimii trei ani. Rezultatele
eforturilor se văd: în 2004, doar 3% din populaţia expusă riscului de malarie
avea acces la plase tratate, pentru ca în 2013 acest procent să fie de 50%.
Şi
totuşi, în mod evident, eforturile din prezent nu sunt suficiente. Pe de o
parte, ar putea spune unii, e pur şi simplu nevoie de mai mulţi bani pentru şi
mai multe plase, astfel încât toată populaţia la risc să fie acoperită
corespunzător, după cum sunt necesare investiţii mai mari pentru intervenţii
complementare, precum tratamentul cu antimalarice şi accesul la teste de
diagnostic. Cifrele macro- susţin această perspectivă: atingerea ţintelor
privind reducerea poverii malariei necesită un angajament global estimat la
cinci miliarde de dolari, dintre care în prezent sunt mobilizaţi ceva mai puţin
de trei miliarde – în condiţiile unei rate anuale a creşterii ajutorului
internaţional pentru malarie de peste 20%. În plus, plasele au o durată de viaţă
limitată: după aproximativ trei ani se cer retratate cu insecticid, reparate
pentru ochiurile desfăcute sau direct înlocuite cu altele noi. Pe de altă
parte, ar putea spune alţii, problema e departe de a fi atât de tehnică în
sensul reducerii la o ecuaţie cu bani şi plase în termenul stâng şi vieţi
salvate în termenul drept. Mai mult, o astfel de gândire profund paternalistă
de tipul „să le dăm ce au nevoie ca să rezolvăm problema odată“ arată o înţelegere
superficială a situaţiei de pe teren. Oricât s-ar investi, adevărul care
persistă în urma oricărei investiţii de gen este că zonele cu risc ridicat de
malarie sunt strivite de săracie, ceea ce alimentează cercul vicios sănătate
precară–sărăcie, care pare uşor de rupt în ideologie şi doar ceva mai dificil, în
practică.
New York
Times
publica la sfârşitul lunii ianuarie un material despre folosirea în comunităţi
rurale din Zambia a plaselor de ţânţari pentru malarie ca plase de pescuit. Nu
este primul material de gen, ci o reiterare a unor disfuncţionalităţi cunoscute
de ani buni. Lucrurile sunt simple: fiind dat un orizont de timp previzibil, poţi
contracta malarie sau nu, de pe urma căreia poţi muri sau nu. Oricare ar fi
orizontul de timp ales mai sus, cu certitudine vei muri de foame înainte de
malarie dacă nu acţionezi. În zonele în care se trăieşte cu echivalentul a câţiva
dolari pe zi, o plasă donată de un ONG internaţional poate face diferenţa în
favoarea supravieţuirii. Împletirea unui coş din nuiele care să poată fi folosit
pentru pescuit ar dura câteva zile şi o plasă adevărată de pescuit ar costa
aproape 50 de dolari. La o adică, şi o plasă second-hand ar fi o investiţie
foarte bună, deşi plasele noi au ochiurile intacte. Folosirea plaselor de ţânţari
pentru pescuit este, până la urmă, un caz fericit. Sunt documentate şi cazuri
de utilizare a lor sistematică în scop decorativ domestic sau ca obiect de
zestre.
Întâi,
modelul de impact pentru controlul malariei este aruncat în aer. Apoi, consecinţele
utilizărilor alternative nu sunt întotdeauna inofensive. Permetrin, unul dintre
insecticidele cu care sunt tratate plasele, este toxic pentru peşti (de unde şi
avertismentul de pe plasele tratate „A nu se spăla în apă“) şi, dacă activităţile
sunt desfăşurate la o scală suficient de mare, fauna piscicolă din bazinul
respectiv poate fi afectată, ceea ce va ranforsa mai departe cercul vicios al
foamei. Diavolul stă şi în alte detalii: ochiurile plaselor de ţânţari sunt mai mici decât ale plaselor de
peşti, ceea ce face ca o captură să includă mai mulţi puieţi, care deci nu vor
mai atinge maturitatea, afectând şi pe această cale stocurile viitoare.
Lucrurile
pot fi chiar mai simple şi mai dureroase decât a pescui cu plase de ţânţari. Aşa
cum sugerează şi indicatorul MDG, a avea o plasă de ţânţari tratată e una, însă
a dormi sub plasă pentru a beneficia de protecţie este cu totul altceva. Rata
de utilizare efectivă a plaselor recomandată de OMS în zonele endemice este de
80%, însă puţine ţări cu risc ridicat de malarie se apropie de această valoare.
Una dintre explicaţiile vehiculate a fost că beneficiarii plaselor nu le
apreciază suficient deoarece le primesc gratis. Studiul de referinţă în acest
sens, publicat în 2010 în prestigiosul Quarterly
Journal of Economics, a arătat că un mecanism de coplată pentru plasele
tratate scade semnificativ cererea şi nu influenţează în niciun fel utilizarea
sa adecvată.
Prevalenţa
utilizării necorespunzătoare a plaselor de ţânţari şi efectele sale rămân
dificil de cuantificat. Oricât de izolate sau de sistematice ar fi deviaţiile într-o
regiune sau alta, ar fi ipocrit de spus că fenomenul ţine singur în loc
eradicarea malariei. Totuşi, va exista o lume după eradicarea malariei în care
vor trăi aceiaşi oameni care astăzi prind peşte cu plasele tratate pentru că nu
au alternative. Ce le va rămâne lor de făcut atunci e o discuţie pentru astăzi.
