Recent, un nou gadget medical a fost
aprobat de FDA, în SUA: e vorba de un senzor digital ce poate fi atașat unui
comprimat de medicament. De îndată ce ai înghițit comprimatul, senzorul trimite
un impuls către un plasture și de acolo către telefonul mobil, permițându-i
pacientului să-și monitorizeze tratamentul. Și nu numai pacientului, ci, direct
pe internet, oricui altcuiva i se permite – de exemplu, familiei sau medicului
curant.
Scopul acestui dispozitiv este ameliorarea
adeziunii la tratamentele administrate oral. Deocamdată, el e atașat unui
singur produs, aripiprazolul, un antipsihotic aprobat în schizofrenie, episoade
maniacale și mixte în tulburarea bipolară și ca adjuvant în depresia majoră.
Alegerea e justificată: grupul schizofreniilor are o rată de adeziune de doar
50% (dar scade la 30% dacă luăm în calcul doar tratamentele orale), iar în
tulburarea bipolară – doar 40%. Mai mult, non-adeziunea sau proasta adeziune la
tratament are adesea consecințe dramatice, fiind factori de risc majori de spitalizare,
prelungire a timpului până la remisiune, suicid, prognostic general mai prost,
pierderea serviciului și de comportament periculos. Până acum, principala
măsură eficace împotriva slabei adeziuni – rezervată, nesurprinzător, tot
indicațiilor psihiatrice – a fost administrarea injectabilă de substanțe
„dépôt” la intervale mai mari de timp (între două săptămâni și trei luni), care
asigură o concentrație constantă a substanței active pe perioada determinată,
metodă însă greu aplicabilă în situațiile acute, unde aproape întotdeauna e
nevoie de tatonări ale schemelor și dozelor de tratament, până la obținerea
unui răspuns.
Așa că, cel puțin în teorie, inovația ar
putea fi foarte utilă. Dar drumul până la practică riscă să fie anevoios. De
exemplu, eficacitatea dispozitivului în a ameliora adeziunea nu a fost
dovedită. E foarte greu să faci studii clinice cu subiecți non-complianți: de
data asta putem folosi vechiul cuvânt, complianță, care e mult mai adecvat
rigorilor din cercetare decât practicii clinice care, mai ales în psihiatrie,
trebuie să fie extrem de flexibilă. Diferența dintre mediul strict controlat al
studiilor și sălbăticia vieții reale a fost mereu o mare problemă a cercetării
de sănătate psihică.
Deși aprobarea și punerea pe piață a unui
dispozitiv medical e deja ceva mai rar întâlnit, nu reprezintă obstacolul
principal. Acesta va fi unul complex, în același timp, etic, simbolic, de
comunicare și atinge miezul ambivalenței felului în care suferințele
comportamentale și psihiatria sunt privite de societate. Însăși natura
sindromului psihotic (fenomenul central al schizofreniei și al multor episoade
din tulburarea bipolară) predispune la senzația copleșitoare de pierdere a
intimității. Omul care suferă de psihoză se simte urmărit, supravegheat,
controlat de forțe externe. Va fi greu să îi explicăm că un medicament care
vine la pachet cu un dispozitiv de supraveghere e pentru binele lui. E o veche
poveste ciudată a psihiatriei, o poveste de profeție autoîmplinită: psihoticul
se simte urmărit, va încerca să scape unui control social halucinatoriu și, ca
reacție, societatea va „naște” un control, va aduce în existență ceva
asemănător ideii delirante. Aceasta nu este o afirmație antipsihiatrică:
psihiatria, încă de la începuturile ei, a încercat să tempereze elanul
stigmatizant al societății, dar a fost mereu prinsă între presiunea acesteia –
oscilantă, dar mereu prezentă – de a-l aliena pe suferind și necesitatea
dureros de acută de a ajuta oameni aflați în incapacitate temporară de a
deosebi nu doar beneficul de toxic, ci și realul de imaginar.
Cât despre restul „normal” al societății,
mă aștept ca prima reacție să fie aceea de a arăta cu degetul înspre psihiatrie
strigând „big brother” în același timp. Se întâmplă tot timpul, s-a întâmplat
recent la noi, se va întâmpla tot timpul. În mod adesea ipocrit, uneori
justificat.
Dacă va exista o soluție ultimă la
tensiunea psihiatrico-socială, care să abolească necesitatea apariției
recurente de avataruri ale profeției supravegherii, aceasta va fi întoarcerea
în comunitate. În definitiv, e nevoie să monitorizăm electronic dacă pacientul
își ia tratamentul doar pentru că ne e teamă de singurătatea lui în lumea mare.
Suplinim eșecul comunității de a-l accepta și a-i oferi îngrijiri. Cum lumea nu
pare să devină un loc mai bun și mai tolerant, tot ce putem face e să
„comunicăm” – provocare la care nu am fost până acum la înălțime.