Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Din nou despre DSM

   Citesc de fiecare dată cu plăcere intelectuală textele profesorului Peter Manu, dar, referitor la articolul „Ce aşteptăm de la noua «biblie» a psihiatriei“, apărut în Viaţa medicală nr. 15, din 12 aprilie 2013, ca psihiatru, mă simt obligat a face unele precizări, pentru ca nepsihiatrii să nu tragă concluzii greşite, nedrepte pentru psihiatrie. Textul poate sugera că psihiatria ar fi o artificialitate, că bolile psihice sunt o asociere convenţională de simptome, pe care le permutezi ca într-un joc modular. Nimic mai greşit! Ferească Dumnezeu ca aceia ce nu înţeleg acest lucru să aibă în familie un schizofren sau un depresiv sau un bolnav Alzheimer…
   Dar să analizăm erorile. Adolf Meyer a emigrat în America în 1892, fără nicio legătură cu „persecuţiile antisemite“. A studiat la Viena, Berlin, Londra şi Zürich. Kraepelin a lucrat şi predat la: Leipzig, Dorpat, Heidelberg şi München. Deci Meyer nu a putut să-i fie elev lui Kraepelin. Acesta din urmă a elaborat prima clasificare modernă a bolilor psihice, publicată într-un tratat notoriu în toată lumea de specialitate, apărut în opt ediţii, între 1883 şi 1927. Cu acest tratat, Europa (şi aproape întreaga lume) aborda bolile psihice în mod unitar, ca pe un capitol medical specific. Fantasmagoriile nosologice şi patogenice ale lui Meyer nu se mai puteau încadra în psihiatria europeană. De aceea a emigrat în SUA, unde a făcut şcoală. În SUA era (vorbim despre psihiatrie) o aiureală totală, cu zeci de nosografii, de teorii patogenice, de la zonă la zonă, dominante fiind cele psihanalitice, care s-au dovedit simple mitologii. Se ridica o mare problemă. Nu puteau fi adunate unitar datele epidemiologice pentru elaborarea unor politici sanitare. Patologia psihiatrică are multe tangenţe cu justiţia, or lipsa unui sistem nosografic unitar genera probleme dificile şi delicate. Pentru a oferi publicului larg, administraţiei şi justiţiei un limbaj nosografic unic şi unitar, psihiatrii americani au fost obligaţi să facă pasul spre elaborarea a ceea ce va deveni Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, pentru a putea folosi un limbaj nosografic unic. Dar, ideea nu le aparţine, deşi o „uită“. Mă rog, şi ruşii, când sovieticii erau în vârful valului, credeau că toate ideile ar fi ruseşti. Noi, cei mici, am înotat prin toate valurile! Datorită complexităţii psihismului şi a bolilor sale, în 1947, în Suedia, Essenmöller şi Wohlfahrt propun practicarea unui sistem multiaxial. Ea a fost respinsă, dar în 1952 Danemarca a adoptat un sistem biaxial. Acest sistem a fost acceptat de OMS şi promovat. Acestea au fost sursele DSM american, care este oficial doar la ei. Abia în 1975, John Strauss propune un sistem pentaaxial, propunere validată în DSM III, care s-a publicat în 1980. (…) Dar diagnosticul de boală psihică, în sensul medical al cuvântului, lipseşte. Eroarea este urmarea faptului că psihiatria americană era dominată de un model psihologizant, care a îndepărtat-o de modelul clasificării medicale. În cele cinci variante, treptat, DSM a făcut corecturi spre a se apropia de un model medical şi vor sfârşi prin a fi un model medical, pentru că nu se poate altfel, realitatea o impune. Teza declarată a DSM, să împace diversitatea cacofonică de la care a pornit, a fost un manual ateoretic. Teza este imposibilă, deoarece un imens capitol este patologia mintală organică (alcool, droguri, traumatisme, urmare a degenerărilor etc.), or, când spui aşa ceva, spui cauzalitate. În secolul XX, când şi în psihiatrie se vorbeşte despre medicina bazată pe dovezi, a promova un model ateoretic şi acauzal este un nonsens. Nu poţi accepta clasificări de tipul „o colecţie de simptome“, când în practică tu dai medicamente „la buton“, care acţionează pe receptori bine precizaţi, după studii riguroase şi obiective. Adică, în practică, toată lumea este „medic la patul bolnavului“, chiar şi americanii cu DSM-ul lor. În momentul în care americanii vor renunţa la hilarul ateoreticism, pe care nu îl pot respecta, şi când axa I va clasifica boli, nu tulburări, sindroame, atunci DSM va fi ceea ce iniţiatorii lui şi-au dorit să fie, adică un pas înainte. Relaxarea criteriilor de diagnostic survenită în DSM V este reflexul actualei etape de înţelegere a lucrurilor prin noţiunea de spectru, care presupune un continuum de la un potenţial nemanifest clinic la manifestări fruste compatibile social, spre simptome „evidente“, până la cazul acut (periculos de acut). Desigur, limitele bolilor psi­hice sunt probleme dificile şi delicate, dar cunoaşterea pro­gre­sează şi aceste limite vor fi clar delimitate şi monitorizate. Impor­tantă este reintrarea în matca medicală inclusiv a psihiatriei americane, după aventura psihanalitică, reţinând grăunţii de aur găsiţi în aventură. Am dorit să nu se înţeleagă faptul că psihiatria s-ar baza pe convenţii şi nu pe date obiective, riguros analizate şi experi­mentate, ca orice altă specialitate medicală. Îi suntem datori şi îi mulţumim profesorului Manu pentru aducerea în discuţie a temei.

 

 

   Profesorul Cornuţiu se înşală. Adolf Meyer se considera elevul lui Kraepelin. Relaţia dintre cei doi a fost prezentată în detaliu într-o monografie publicată recent (Noll R. American Madness: The Rise and Fall of Dementia Praecox. Harvard University Press, 2011). Pe scurt, în 1896, pe când era angajat ca anatomopatolog la Worcester Lunatic Hospital în Massachusetts, Meyer a plecat pentru o lungă călătorie de studiu în Europa. Dintre spitalele vizitate, a petrecut cel mai mult timp la Heidelberg, unde a învăţat cu Emil Kraepelin, a citit şi discutat tratatul Psychiatrie şi l-a însoţit în vizitele la bolnavi.
   Profesorul Cornuţiu greşeşte şi când afirmă că emigrarea lui Adolf Meyer nu putea fi urmarea persecuţiilor antisemite. În universităţile din Germania, Austro-Ungaria, România şi multe alte ţări europene, până în 1918, evreii nu puteau fi titularizaţi în posturi universitare decât dacă se creştinau. Singurul fel în care evreii participau la viaţa academică, în ţările de limbă germană, era din poziţia de privat-dozent, titlu pe care l-au avut, printre mulţi alţii, Sigmund Freud şi Albert Einstein. Discriminarea este persecuţie.
   Fraze ca: „Adică, în practică, toată lumea este «medic la patul bolnavului», chiar şi americanii cu DSM-ul lor. În momentul în care americanii vor renunţa la hilarul ateoreticism, pe care nu îl pot respecta, şi când axa I va clasifica boli, nu tulburări, sindroame, atunci DSM va fi ceea ce iniţiatorii lui şi-au dorit să fie, adică un pas înainte“ indică aroganţa. În primul rând prin speciere („americanii“, nu, cum ar fi fost potrivit, „autorii manualului“), iar în al doilea rând prin sarcasm („hilarul ateoreticism“). Cu sau fără voia profesorului Cornuţiu, DSM a fost, este şi va fi îndrumarul fundamental al colegilor lui din întreaga lume.

 

Prof. dr. Peter MANU,

New York

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.