Citesc
de fiecare dată cu plăcere intelectuală textele profesorului Peter Manu, dar,
referitor la articolul „Ce aşteptăm de la noua «biblie» a psihiatriei“, apărut
în Viaţa medicală nr. 15, din 12
aprilie 2013, ca psihiatru, mă simt obligat a face unele precizări, pentru ca
nepsihiatrii să nu tragă concluzii greşite, nedrepte pentru psihiatrie. Textul
poate sugera că psihiatria ar fi o artificialitate, că bolile psihice sunt o
asociere convenţională de simptome, pe care le permutezi ca într-un joc
modular. Nimic mai greşit! Ferească Dumnezeu ca aceia ce nu înţeleg acest lucru
să aibă în familie un schizofren sau un depresiv sau un bolnav Alzheimer…
Dar să analizăm erorile. Adolf Meyer a
emigrat în America în 1892, fără nicio legătură cu „persecuţiile antisemite“. A
studiat la Viena, Berlin, Londra şi Zürich. Kraepelin a lucrat şi predat la:
Leipzig, Dorpat, Heidelberg şi München. Deci Meyer nu a putut să-i fie elev lui
Kraepelin. Acesta din urmă a elaborat prima clasificare modernă a bolilor
psihice, publicată într-un tratat notoriu în toată lumea de specialitate, apărut
în opt ediţii, între 1883 şi 1927. Cu acest tratat, Europa (şi aproape întreaga
lume) aborda bolile psihice în mod unitar, ca pe un capitol medical specific.
Fantasmagoriile nosologice şi patogenice ale lui Meyer nu se mai puteau încadra
în psihiatria europeană. De aceea a emigrat în SUA, unde a făcut şcoală. În SUA
era (vorbim despre psihiatrie) o aiureală totală, cu zeci de nosografii, de
teorii patogenice, de la zonă la zonă, dominante fiind cele psihanalitice, care
s-au dovedit simple mitologii. Se ridica o mare problemă. Nu puteau fi adunate
unitar datele epidemiologice pentru elaborarea unor politici sanitare.
Patologia psihiatrică are multe tangenţe cu justiţia, or lipsa unui sistem
nosografic unitar genera probleme dificile şi delicate. Pentru a oferi
publicului larg, administraţiei şi justiţiei un limbaj nosografic unic şi
unitar, psihiatrii americani au fost obligaţi să facă pasul spre elaborarea a
ceea ce va deveni Diagnostic and
Statistical Manual of Mental Disorders, pentru a putea folosi un limbaj
nosografic unic. Dar, ideea nu le aparţine, deşi o „uită“. Mă rog, şi ruşii,
când sovieticii erau în vârful valului, credeau că toate ideile ar fi ruseşti.
Noi, cei mici, am înotat prin toate valurile! Datorită complexităţii
psihismului şi a bolilor sale, în 1947, în Suedia, Essenmöller şi Wohlfahrt
propun practicarea unui sistem multiaxial. Ea a fost respinsă, dar în 1952
Danemarca a adoptat un sistem biaxial. Acest sistem a fost acceptat de OMS şi
promovat. Acestea au fost sursele DSM american, care este oficial doar la ei.
Abia în 1975, John Strauss propune un sistem pentaaxial, propunere validată în
DSM III, care s-a publicat în 1980. (…) Dar diagnosticul de boală psihică, în
sensul medical al cuvântului, lipseşte. Eroarea este urmarea faptului că
psihiatria americană era dominată de un model psihologizant, care a îndepărtat-o
de modelul clasificării medicale. În cele cinci variante, treptat, DSM a făcut
corecturi spre a se apropia de un model medical şi vor sfârşi prin a fi un
model medical, pentru că nu se poate altfel, realitatea o impune. Teza declarată
a DSM, să împace diversitatea cacofonică de la care a pornit, a fost un manual
ateoretic. Teza este imposibilă, deoarece un imens capitol este patologia
mintală organică (alcool, droguri, traumatisme, urmare a degenerărilor etc.),
or, când spui aşa ceva, spui cauzalitate. În secolul XX, când şi în psihiatrie
se vorbeşte despre medicina bazată pe dovezi, a promova un model ateoretic şi
acauzal este un nonsens. Nu poţi accepta clasificări de tipul „o colecţie de
simptome“, când în practică tu dai medicamente „la buton“, care acţionează pe
receptori bine precizaţi, după studii riguroase şi obiective. Adică, în practică,
toată lumea este „medic la patul bolnavului“, chiar şi americanii cu DSM-ul
lor. În momentul în care americanii vor renunţa la hilarul ateoreticism, pe
care nu îl pot respecta, şi când axa I va clasifica boli, nu tulburări,
sindroame, atunci DSM va fi ceea ce iniţiatorii lui şi-au dorit să fie, adică
un pas înainte. Relaxarea criteriilor de diagnostic survenită în DSM V este reflexul
actualei etape de înţelegere a lucrurilor prin noţiunea de spectru, care
presupune un continuum de la un potenţial nemanifest clinic la manifestări
fruste compatibile social, spre simptome „evidente“, până la cazul acut
(periculos de acut). Desigur, limitele bolilor psihice sunt probleme dificile şi
delicate, dar cunoaşterea progresează şi aceste limite vor fi clar delimitate
şi monitorizate. Importantă este reintrarea în matca medicală inclusiv a
psihiatriei americane, după aventura psihanalitică, reţinând grăunţii de aur găsiţi
în aventură. Am dorit să nu se înţeleagă faptul că psihiatria s-ar baza pe
convenţii şi nu pe date obiective, riguros analizate şi experimentate, ca
orice altă specialitate medicală. Îi suntem datori şi îi mulţumim profesorului
Manu pentru aducerea în discuţie a temei.
Profesorul
Cornuţiu se înşală. Adolf Meyer se considera elevul lui Kraepelin. Relaţia
dintre cei doi a fost prezentată în detaliu într-o monografie publicată recent
(Noll R. American Madness: The Rise and
Fall of Dementia Praecox. Harvard University Press, 2011). Pe scurt, în
1896, pe când era angajat ca anatomopatolog la Worcester Lunatic Hospital în
Massachusetts, Meyer a plecat pentru o lungă călătorie de studiu în Europa.
Dintre spitalele vizitate, a petrecut cel mai mult timp la Heidelberg, unde a
învăţat cu Emil Kraepelin, a citit şi discutat tratatul Psychiatrie şi l-a însoţit în vizitele la bolnavi.
Profesorul
Cornuţiu greşeşte şi când afirmă că emigrarea lui Adolf Meyer nu putea fi
urmarea persecuţiilor antisemite. În universităţile din Germania,
Austro-Ungaria, România şi multe alte ţări europene, până în 1918, evreii nu
puteau fi titularizaţi în posturi universitare decât dacă se creştinau.
Singurul fel în care evreii participau la viaţa academică, în ţările de limbă
germană, era din poziţia de privat-dozent,
titlu pe care l-au avut, printre mulţi alţii, Sigmund Freud şi Albert Einstein.
Discriminarea este persecuţie.
Fraze
ca: „Adică, în practică, toată lumea este «medic la patul bolnavului», chiar şi
americanii cu DSM-ul lor. În momentul în care americanii vor renunţa la hilarul
ateoreticism, pe care nu îl pot respecta, şi când axa I va clasifica boli, nu
tulburări, sindroame, atunci DSM va fi ceea ce iniţiatorii lui şi-au dorit să
fie, adică un pas înainte“ indică aroganţa. În primul rând prin speciere
(„americanii“, nu, cum ar fi fost potrivit, „autorii manualului“), iar în al
doilea rând prin sarcasm („hilarul ateoreticism“). Cu sau fără voia profesorului
Cornuţiu, DSM a fost, este şi va fi îndrumarul fundamental al colegilor lui din
întreaga lume.
Prof. dr. Peter MANU,
New York