În urmă cu aproximativ doi ani, o prietenă
m-a invitat la teatru. „Preferatul meu, Şerban Ionescu, interpretează sublim
rolul lui Pierre în «Dineu cu proşti»!“ îmi spusese. Cunoşteam foarte bine
pasiunea ei pentru regretatul actor, iar o astfel de invitaţie, la o piesă cu o
distribuţie din care mai făceau parte Horaţiu Mălăele, Medeea Marinescu,
Tudorel Filimon, nu prea se putea refuza. A fost, într-adevăr, un spectacol
deosebit, spectatorii prezenţi în Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti
aplaudând la final zeci de minute o prestaţie remarcabilă a unor actori ce reuşiseră
– şi în acea seară – să ridice teatrul la rang de artă.
Din păcate, legătura dintre noi s-a redus,
în timp, la sms-urile trimise de sărbători. Suferinţa marelui actor, atât de
apreciat de prietena mea, m-a determinat însă, după mai bine de un an şi jumătate,
să-i dau un telefon. „Regret situaţia dificilă în care se află actorul tău
preferat“ am început eu, oarecum abrupt, discuţia, fără a bănui răspunsul:
„Actorul meu preferat?! A fost actorul meu preferat! O, nu am mai vorbit de
atât de mult timp! Tu nu ştii în ce situaţie disperată sunt. În urmă cu un an şi
jumătate, am fost muşcată de o căpuşă, probabil provenită de la câinele
vecinilor, deşi nici propriul nostru câine nu este scos de pe lista suspecţilor.
La început, nu am ştiut ce se întâmplă, am umblat pe la atâtea spitale, pentru
ca diagnosticul de borelioză să mi se pună de-abia în urmă cu vreo două-trei
luni. Evoluţia bolii a fost rapidă şi agresivă, momentan sunt imobilizată la
pat, iar tratamentul nu pare că dă niciun rezultat. Sunt disperată! Am depus
cereri peste tot, am făcut multe demersuri, pentru a putea beneficia de tratament
în străinătate. Nimic! Şerban Ionescu merge în Germania suspect de borelioză,
pe banii statului român! De ce eu stau imobilizată în pat, cu acelaşi
diagnostic, în aceeaşi situaţie şi nu mă bagă nimeni în seamă? Adică noi,
oamenii de rând, suntem mai puţin importanţi?! Pentru el de ce s-au găsit
fonduri iar pentru noi nu?“.
Discuţia a continuat. Am aflat, cu
surprindere şi groază, că prietena mea se transformase, în mai puţin de doi
ani, dintr-o tânără activă şi plină de viaţă, într-o persoană imobilizată ce
necesita ajutor permanent. Şi asta de la o muşcătură de căpuşă?! Nu eram deloc
convins. Eram de acord cu ea, că situaţia delicată în care se afla ar fi
necesitat un control la o clinică din străinătate, măcar pentru liniştea
familiei. De ce nu a primit niciun răspuns de la organele abilitate? De ce
maestrul Şerban Ionescu a fost transportat pentru tratament şi investigaţii în
Germania pe banii statului român, iar prietena mea cu acelaşi diagnostic şi
aceleaşi simptome nu?
Nu am vrut să mă gândesc la răspunsul unor
astfel de întrebări. Gândul mi-a zburat brusc la piesa de acum doi ani. Horaţiu
Mălăele interpreta atunci magistral rolul „prostului“ FranÎois, rol care, în
societatea românească actuală, unde unii sunt mai egali decât ceilalţi, i se
potriveşte atât de bine contribuabilului obişnuit. Pacientul român, omul de
rând, se află pe o continuă listă de aşteptare, jucând parcă rolul lui FranÎois
într-un veşnic „Dineu cu proşti“, în vreme ce statul nu pridideşte să sară în
sprijinul „numelor mari“.
