Atrage, ca un
magnet, privirea tuturor. Ochii aşteaptă avizi să guste triumful sau
înfrângerea, atingerea geniului sau umilinţa neputinţei. Îl simţi adunându-şi
forţele, căutând şi încurajând comunicarea perfectă cu cei pe care trebuie să-i
călăuzească. Spre bucurie sau deznădejde. Două potenţiale finaluri ale aceluiaşi
potenţial efort. Căci efortul este acelaşi. Aceleaşi exerciţii nesfârşite,
aceleaşi pregătiri istovitoare, aceeaşi oboseală de cursă lungă cu deznodământ
neaşteptat.
De bagheta lui
depinde totul. De consecvenţa, inteligenţa şi harul său este atras succesul.
În spatele lui, spectacolul suveran, cel
care va da verdictul. În faţa lui, o echipă colorată şi capricioasă ca vremea
primăvara. Sunt oamenii lui, cei care, teoretic, îi pândesc fiecare gest şi
ascultă orbeşte graiul baghetei. Dar şi ei sunt oameni cu calităţi şi defecte,
cu talente şi orgolii, cu stări de caracter şi slăbiciuni. Îi cunoaşte prea
bine. Din păcate sau din fericire. Folosind aceste ingrediente numite calităţi
sau defecte, talente sau orgolii, tării de caracter sau slăbiciuni, trebuie să
găsească formula ideală creatoare a muzicii impresionante, copleşitoare. O
vioară care bate câmpii, un pian care pierde ritmul sau o harpă incompetentă
pot oricând să strice armonia întregului. În sine, vioara, pianul sau harpa
sunt detalii. În echipă, este fundamentală obţinerea sunetului unic, sumă a
efortului multelor „detalii“.
Bagheta şi urechile dirijorului-călăuză sunt
cele care trebuie să audă şi să repare defectele. Fineţea sa psihologică şi
arta de a conduce echipa sunt cele care trebuie să sudeze părţile până la
perfecţiunea întregului. La mijloc, între sala nemiloasă şi orchestra
vulnerabilă, îl simţi singur. Un stăpân care plăteşte scump privilegiul
puterii. Pe care, de altfel, oricând o poate pierde.