Societatea
vestică are de multă vreme o problemă majoră de sănătate publică: abuzul de
alcool şi substanţe chimice. Din păcate, instituţiile şi organizaţiile
guvernamentale, comunitare, medicale şi grupurile de iniţiativă nu par să câştige
războiul cu drogurile, problema se extinde şi efectele umane şi economice sunt
din ce în ce mai grave, alarmante şi costisitoare. În anul 2012, Institutul Naţional
pentru Combaterea Abuzului de Droguri (www.drugabuse.gov) a comunicat cifrele
de prevalenţă la toxicele cu regim legal şi ilegal, folosite cel puţin o dată
în viaţă: alcool 82–88%, tutun 61–69%, droguri ilicite 44–47% (cocaină
15–17%, heroină 2%, metamfetamine 5–6%, marijuana 43–44%), droguri legale 4–10% (tranchilizante 9%,
analgetice 14%, sedative 3–4%). Costul anual impus sistemului de sănătate a
fost 96 de miliarde de dolari pentru tutun, 235 de miliarde pentru alcool şi
193 pentru droguri ilicite.
Membrii
profesiunii medicale nu sunt imuni la pericolul dependenţei de alcool şi
droguri şi – în cazul lor – efectele nocive ale acestor abuzuri se răsfrâng
asupra vieţii şi carierei proprii, dar şi asupra pacienţilor şi asociaţilor
lor. Grupurile medicale la care sunt afiliaţi medicii dependenţi, ca şi
spitalele în care lucrează, devin vulnerabile la pierderi financiare mari,
rezultat al proceselor de malpractice, în timp ce medicii afectaţi îşi pierd
licenţa şi nu o pot recâştiga decât după completarea programelor terapeutice de
combatere a dependenţei. Multiple studii au demonstrat dimensiunile şi importanţa
problemei şi un număr de spitale şi organizaţii de sănătate au trecut la
testarea neanunţată a medicilor şi asistenţilor medicali şi de farmacie.
Rezultatele au confirmat temerile: sunt numeroase cazuri de intoxicaţie la cei
care sunt în plin program de lucru în profesiunea medicală. Nu prin testarea
prin surpriză se identifică cele mai multe cazuri de medici aflaţi sub influenţa
alcoolului sau a drogurilor. Mulţi doctori recurg voluntar la serviciile de
terapie şi mai mulţi sunt raportaţi de colegii medici şi de personalul medical
cu care lucrează, în timp ce un număr
limitat de cazuri este depistat prin intermediul pacienţilor.
În
populaţia generală americană, alcoolismul se cifrează la 8% (5–10%), atunci când
este definit ca acea condiţie (nu boala) care se asociază cu o perioadă
îndelungată de consum crescut de alcool, incapacitatea de a controla impulsul
de a bea, dependenţa fizică de alcool, nevoia de a consuma cantităţi din ce în
ce mai mari de alcool şi apariţia problemelor sociale sau legale, legate de
dependenţă. Un sondaj voluntar în rândul medicilor a depistat 12% abstinenţi
totali (34% în populaţia generală adultă), 81% consumatori de alcool în limite
sociale şi 7% alcoolici (Mayo Clin. Proc. 1984, 59, 1:12-16). Dintre specialităţile
medicale, alcoolismul este cel mai frecvent în rândul chirurgilor americani,
atingând 15%. Chestionând un mare număr de chirurgi, autorii unui studiu
(Archives of Surgery, 2012, 2) au depistat 722 de medici care au declarat că au
făcut cel puţin o mare eroare operatorie în ultimele trei luni şi 77 dintre aceştia
au admis că au probleme cu alcoolul. Medicii alcoolici care nu urmează o
terapie de dezintoxicare şi reeducare au o rată de recidivă egală cu cea a
populaţiei generale 50%. Cei care se înscriu la cura de dezintoxicare, urmată
de o lungă perioadă de monitorizare şi schimbare a stilului de viaţă, se întorc
la activitatea normală în proporţie de peste 80%, dar sunt încă expuşi la
riscul recidivei, care rămâne ridicat şi după tratament, în medie 36% (14–57%).
Grupurile de terapie Alcoolicii anonimi,
care sunt prezente în toate oraşele americane şi sunt foarte active, au o formă
de terapie standardizată cu douăsprezece etape şi durează – în medie – cinci
ani. Această metodă este folosită şi în terapia oferită de programele Tratamentul Doctorilor Afectaţi (Impaired
Physicians Programs), organizate de Comitetul de Licenţă Medicală al fiecărui
stat.
Printr-un
studiu pe 5.426 de medici din diferite specialităţi, Hughes PH et al (J Addict
Dis 1999; 18 /2: 23-37) a depistat că medicii de cameră de gardă aflaţi în dependenţă de droguri folosesc cel
mai frecvent dogurile „de stradă“ (cocaină, heroină, marijuana), anesteziştii
recurg la opiacee majore, iar psihiatrii la benzodiazepine. Luaţi în
totalitate, medicii cad în special in uzul drogurilor legale cu regim special
de prescripţie (analgetice majore, tranchilizante, sedative), în primul rând
din cauza accesibilităţii. În timp ce frecvenţa folosirii drogurilor ilegale de
medici este mai mică decât cea a populaţiei generale, la preparatele
farmacologice cu regim de prescripţie specială ea este de cinci ori mai ridicată
(Harvard Review of Psyciatry 2008).
Principalele
cauze ale începutului sunt automedicaţia pentru dureri fizice şi emoţionale şi
pentru controlul stres-ului. Pe drum se adaugă sindromul de negare („Pot să
controlez oricând situaţia“, „De mâine încep să renunţ la ele“), nevoia de „a
se simţi bine“, refuzul de a căuta ajutor, teama de consecinţele sociale şi
profesionale ale recunoaşterii stării de dependenţă. Sindroamele depresive,
izolarea familială şi socială, nevoia de face faţă stării de vinovăţie
contribuie şi ele la complicarea situaţiei. Durata de abuz are mare importanţă
în succesul terapiei de suprimare, aşa cum are şi abuzul multiplu, alcool plus droguri.
Fără
să devină dependenţi, 10–15% din doctorii care au răspuns unui chestionar au
recunoscut că, cel puţin o dată în timpul carierei, au avut o problemă cu
alcoolul sau drogurile (www.addictiontreatmentmagazine.com). Cu astfel de cifre
alarmante şi comunitatea medicală şi spitalele au de făcut faţă unei probleme
vaste şi complicate. Există iniţiativa ca întreg personalul medical să fie
periodic testat, aşa cum se face în industria aeronautică, transporturile
publice, industriile speciale, forţele de ordine şi armată. Pe lângă aceasta,
spitalele trebuie să mărească numărul de evenimente educative pentru prevenirea
abuzului propriu şi pentru semnalarea celor suspecţi. Din 1.900 de medici, 17%
au răspuns că ştiu cel puţin un caz al unui coleg care este dependent. Numai
două treimi dintre ei au raportat cazurile, ceilalţi nefăcând-o pentru diferite
motive: credinţa că altcineva o va face, poziţia sceptică privind şansa de a corecta
situaţia, teama de consecinţe, rezerva datorată fricii că cel în cauză va fi
sancţionat prea sever (JAMA, Iulie 2010).
Eficacitatea
dovedită a programelor de tratament pentru medicii afectaţi ar trebui să mărească
atenţia şi să ducă la o prezentare mai rapidă a celor în cauză. Referirea lor
se face prin metode formale (Comitetul de Licenţă, Asociaţia Medicilor,
grupurile medicale şi spitalele, tribunalele unde se judecă situaţiile de
malpractice) sau neformale (colegi, prieteni, superiori, membri de familie).
Durata acestor programe este în medie de 90 de zile, perioadă în care subiecţii
sunt scoşi din viaţa profesională şi de familie. În funcţie de evaluarea finală,
medicul se întoarce la activitatea sa, după ce reprimeşte (condiţionat) licenţa
de practică. Pentru cel puţin cinci ani, el trebuie să adere la programul de
monitorizare, care constă în controale neanunţate ale probelor de urină,
participarea obligatorie la terapia de grup sau individuală, vizite periodice şi
interviuri ale monitorilor, parcurgerea fără întrerupere a fazelor terapiei
prin metodele Alcoolicii Anonimi şi Drogaţii Anonimi şi asocierea terapiei
controlate pentru problemele medicale şi psihiatrice care nu au legătură directă
cu dependenţa (sindroame dureroase, depresie, sindrom bipolar, insomnie etc.),
dar pot contribui la recidive.
Nu am putut găsi
niciun fel de date despre abuzurile de alcool şi droguri în comunitatea medicală
română. Dar ştiu (din datele Eurocare) că în România consumul total de alcool
anual este în jur de 8 l per capita şi că atinge 17,4% din tinerii sub vârsta
de 18 ani. De asemenea am avut acces la numeroase informaţii de presă care
atestă pătrunderea drogurilor ilegale în România după anul 1990. În aceste
condiţii, este logic să suspectezi că problema dependenţei la medicii români
este asemănătoare cu cea a colegilor lor din ţările vestice şi că prevenirea şi
eradicarea abuzurilor se impune pentru aceleaşi motive şi cu aceeaşi stringenţă
în România de azi, ca şi în restul lumii.
