Hristos
a înviat! În această săptămână sfântă vom aminti de câțiva dintre „doctorii
fără de arginți”. Cei mai cunoscuți sunt Cosma și Damian din Arabia, Cosma și
Damian din Asia Mică, Chir și Ioan, Talaleu, Cosma și Damian din Roma, Ermolae,
Pantelimon, Anichit și Fotie, Diomid, iar dintre cei mai aproape de noi, ca timp,
Luca, Arhiepiscopul Crimeii. Comportamentul lor a fost fără cusur, atât față de
pacienți, cât și față de colegii întru misiunea medicală. Să nu uităm, medicina
nu este o meserie, ci o misiune, o vocație.
Valentin
Felixovich Voino-Yasenetsky a trăit între anii 1877 și 1961. A fost chirurg,
profesor de anatomie și chirurgie, fondator al chirurgiei septice și a devenit
arhiepiscop, cu numele de Luca. O mare parte din viață a lucrat la cea mai
importantă carte a sa: „Eseuri de chirurgie septică”. Aceasta reprezintă un
tratat de căpătâi în chirurgie, fiind utilă chiar și astăzi. A fost subliniată
importanța unei asemenea cărți în vreme de război, când antibioticele fie nu
apăruseră, fie nu erau accesibile. Pe lângă chirurgia de război, profesorul a
realizat numeroase și variate tipuri de intervenții chirurgicale. Printre
operațiile renumite sunt cele de chirurgie oftalmologică, acesta efectuând cu
succes transplant de cornee în cazuri de trahom. A studiat mulți ani anestezia
regională și a fost prima persoană care a încercat tratamentul nevralgiei de
trigemen cu anestezie locală. A și avut un rol important în deschiderea
Universității din Tașkent.
Pe
lângă extraordinara sa activitate medicală și științifică, Sfântul Luca a fost
și o persoană profund spirituală, slujind lui Dumnezeu ca preot, episcop și
arhiepiscop într-o perioadă istorică în care Biserica era asuprită. În vremea
prigoanei comuniste, a fost trimis în închisori și exil din cauza credinței
sale. A intrat în conflict cu autoritățile comuniste când i s-a interzis să
aibă în blocul operator icoana Maicii Domnului, la care se ruga înainte de
fiecare operație.
În
exil fiind, le-a scris autorităților că ar vrea să își ofere serviciile
răniților din linia frontului sau din spatele acestuia și că este gata să se
întoarcă oricând în exil după terminarea războiului. În timpul războiului
dintre Rusia și Germania nazistă, a salvat viețile a mii de soldați. Sălile
erau pline la conferințele și cursurile sale. Printre altele, a declarat că
pentru un chirurg nu trebuie să existe caz, ci numai omul viu care suferă.
Oriunde ajungea, își oferea serviciile medicale în mod gratuit. Știa numele
pacienților, povestea fiecăruia și suferea pentru fiecare operație nereușită.
Deși provenea dintr-o familie princiară, toată viața sa a trăit într-o stare de
sărăcie, iar toate câștigurile sale le dona săracilor sau orfanilor de război.
Și
în țara noastră s-ar putea aminti numeroase nume de medici sau persoane care au
avut legătură cu sistemul de sănătate și care au reprezentat adevărate modele
de comportament. Gheorghe Calciu-Dumitreasa era student în anul doi când a fost
arestat. Când în celula sa a fost adus un bolnav de tuberculoză, el s-a
îngrijit de acesta „având bunăvoința să-i spele sticla de spută sângerie de
câteva ori pe zi, cu apa lui, măsurată la nu mai mult de două gamele pe zi de
persoană.” Tot în închisoare, acesta a pus în aplicare o parte din cunoștințele
medicale: „Și ideea îi veni: să pună la mucegăit bucățele de pâine, din cele
120 grame ce se dădeau o dată pe săptămână, pe care apoi să le dizolve în apă
și astfel, din lichidul obținut, după strecurarea lui printr-o zdreanță, să
facă un fel de «infuzie» pe care el s-o inspire, în momentul când îl zguduia
tusea. Mucegaiul, credeam noi, era un fel de Penicilinum notatum și nu
putea să nu ajute. Și, într-adevăr, rudimentara lor producție de mucegai își
făcu efectul. Accesele de sufocare ale bolnavului se mai răriră”. Când alt
coleg de celulă s-a îmbolnăvit de dizenterie, Gheorghe Calciu a făcut tot ce a
putut pentru a-l vindeca. A făcut greva foamei pentru a aduce un medic, a
reușit să facă rost de antibiotice, să i le administreze și a renunțat la
puțina lui mâncare în favoarea celui bolnav. După eliberare, a decis să se facă
preot.
Doctorul
Teofil Mija, absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic și al Facultății de
Chimie, Biologie, Geografie, a fost arestat și supus „reeducării” vreme de 15
ani în închisorile din Aiud, Cluj, Gherla, Oradea și în lagărele de la Canalul
Dunăre-Marea Neagră. Când a fost eliberat, cântărea 47 de kilograme. În anul
1990 a înființat un dispensar medical, unde au fost consultați și tratați sute
de foști deținuți politic. În 1999 a înființat un cămin de bătrâni, iar doi ani
mai târziu o cantină pentru săraci.
Dumitru
Uță – „om cu profundă credință în Dumnezeu și cu o mare dăruire față de semeni”
– a fost închis timp de 23 de ani. S-a remarcat prin modul în care își alegea
pacienții, nu refuza niciodată pe nimeni și îi trata deopotrivă atât pe colegii
de suferință, cât și pe gardieni sau pe rudele acestora. După ce l-a vindecat
pe subdirectorul închisorii din Aiud, i s-a permis să iasă din închisoare
pentru a procura medicamente. Devotamentul față de colegii săi de suferință și
față de practicarea misiunii sale s-a văzut și când i s-a propus eliberarea,
medicul răspunzând: „Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?”. Nu s-a ocupat doar de îngrijirea medicală a
celor suferinzi, ci și de cea sufletească, aducându-le celor din închisoare
cărți, adesea religioase.
Având
specializarea în medicină internă și epidemiologie, medicul și poetul Vasile
Voiculescu a mărturisit că dacă nu ar fi ajuns medic, ar fi fost preot. În
Primul Război Mondial i-a îngrijit cu dragoste și devotament atât pe soldați, cât
și pe refugiați. A fost obligat să renunțe când s-a îmbolnăvit de tifos, însă a
scăpat „din ghearele morții” și a continuat să practice misiunea de doctor, cu
precădere în mediul rural. Nu a fost niciodată interesat de partea materială,
primind supranumele de „doctor fără de arginți”. „Rugul Aprins” de la
Mănăstirea Antim l-a călăuzit în căutările sale duhovnicești, însă, la fel ca
mulți alții, a ajuns în închisorile comuniste. Cu nădejde creștinească, demn, a
suportat torturile încarcerării. După eliberare, afirma cu pace și căldură în
voce că „asta i-a fost crucea pe care trebuie să o ducă”. În închisoare, a fost
imobilizat la pat din cauza unei tuberculoze vertebrale. Infirmitatea fizică nu
l-a împiedicat să se poarte cu blândețe și bunătate: „Era impresionantă
purtarea lui față de toți cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt. Nu-l
interesa prea mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Într-o zi, un bolnav s-a
repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor
a fost: «Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și dacă s-a repezit s-o ia,
înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.
Monahul
Nicolae Tomaziu, la vârsta de 101 ani, este supraviețuitor al infernului
lagărului de concentrare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Deși a muncit până
la epuizare, a rezistat prin credință. Într-una dintre mărturiile sale, a
relatat: „Făcusem un flegmon. Mi s-a spus că nu am voie la spital, în schimb
cineva mi-a dat o lamă să mă operez singur. Aveam printre deținuți doi foști
medici. M-au operat dar am făcut septicemie. Doctorul primise de acasă un
pachet cu medicamente. S-a îndurat și mi-a dat sulfamidă. Mi-a pus un fitil
prin care se scurgea puroiul. M-a salvat“.
Nicolae-Ioan
Bordașiu a fost student al Facultății de Farmacie. S-a născut în Bihor la 22
mai 1924. A stat ascuns ani îndelungați, fiind căutat de securitate pentru o
condamnare în lipsă. A fost descoperit și arestat, urmând ani grei de
închisoare la Timișoara, Jilava, Oradea și Aiud – a fost deținut politic între
anii 1955 și 1964. După eliberare, a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la
Institutul Cantacuzino, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat
pentru întâia oară în România gamaglobulina din sânge retroplacentar. Părintele
Nicolae slujește în prezent în biserica Sfântul Silvestru, având grijă de
sufletele multor fii și fiice duhovnicești.
Să
căutăm și alte modele de bunătate, credință, dar și de colegialitate. Să nu
uităm că modelele există și doar de noi depinde cum dorim să evoluăm: singuri
sau în comuniune și pentru binele țării noastre și al semenilor.