Am ajuns din nou în clinica despre care
scriam săptămâna trecută. În dimineaţa respectivă, i-am văzut pe profesor şi pe
asistenta şefă, fără ca ei să mă vadă. Erau evident preocupaţi şi chiar mai
mult decât atât. Ar fi şi dificil să poată fi altfel; sunt oameni care merită
admiraţi inclusiv pentru tăria de a continua o misiune care implică nu doar
dăruire, dar şi o rezistenţă excepţională, de toate tipurile. Ulterior, ne‑am
apropiat şi mai mult de intervenţia ce va elucida diagnosticul pe care îl aşteptăm
cu îngrijorare, dar, spre deosebire de săptămâna trecută, de această dată am
primit două sticle cu apă şi îndemnul de a ajunge la un control amânat de cine
mai ştie câţi ani. Cealaltă clinică este în apropiere, aşa că am pornit
într-acolo şi am remarcat aceeaşi dăruire în misiunea aleasă.
Aş dori să transmit două mesaje. Primul, din
partea „lupului moralist“ care sfătuieşte pe toată lumea să aibă grijă în
primul rând de sănătate. Colegii – toţi – au un risc mai mare de a suferi (mai
ales atunci când simt că activitatea lor se defineşte ca o misiune şi nu ca o
meserie, atunci când pun suflet şi încearcă să fie alături de pacienţii lor
aflaţi în suferinţă). Trebuie să pună pe un loc fruntaş grija pentru sănătatea
proprie. Aşa le spun şi studenţilor mei: nu puteţi să îi ajutaţi pe alţii să
fie sănătoşi dacă voi nu sunteţi sănătoşi; sunt multe lucruri importante, dar
sănătatea trebuie să rămână pe primul plan. Al doilea mesaj se leagă de
colegialitate. Am primit de curând un email de la una dintre fostele mele
studente, care, pe un ton îngrijorat, mi-a scris: „Nu este prima dată, dar nu
va fi nici ultima dată, în cazul în care nu îmi veţi spune că aţi mers la acel
control pe care îl amânaţi de mai multă vreme; aşa cum ne-aţi învăţat să ne
ameninţăm părinţii atunci când nu ne ascultă în domeniul medical şi ne gândim
să le spunem că dacă nu au grijă de sănătatea lor noi facem «grevă» şi nu mai
învăţăm, aşa vă spun şi dumneavoastră: trebuie să mergeţi la control şi să îmi
spuneţi că aţi făcut-o, fără să mai amânaţi“.
Trăim într-o lume a lipsei de timp, nu ne
întâlnim cu prietenii, reuşim rareori să ne vizităm rudele, chiar părinţii; de
multe ori, întâlnirile au loc doar în momente grele, când nu se mai poate
altfel. Este însă reconfortant atunci când unui alt coleg, mai mic sau mai
mare, îi pasă. Am ajuns la controlul respectiv, iar colega care m-a examinat
mi-a spus, la rândul ei, de două ori, că aşteaptă să îi dau telefon să îi spun
rezultatul analizei pe care mi-a prescris-o.
Am primit, de curând, un email de la o
studentă din anul 2, care a început astfel: „Vă scriu pentru că sunt foarte
încântată şi vreau să vă povestesc ce s-a întâmplat azi“. Atunci când un
student este încântat, îmi produce o reală bucurie. Studenţii mei sunt ca nişte
copii: au terminat liceul, au dat la medicină, anul întâi a trecut deja foarte
repede, iar acum încep deja să se pregătească să facă un pas înspre clinică.
Pentru că sunt copii, îmi doresc să fie încântaţi, să se bucure de aceşti ani,
să înveţe, dar să aibă şi perioade în care să se simtă bine – inclusiv (sau mai
ales) colegial. Unii sunt mai răbdători, alţii sunt deja plictisiţi şi au senzaţia
că ar putea destul de uşor să înceapă să consulte sau chiar să intre în operaţii.
Toţi îşi doresc să vadă şi să simtă ce înseamnă clinica. Revenind, tânăra
colegă îmi scria că, în cadrul unei lucrări practice, un medic rezident i-a
invitat să vină şi în gărzi, ca să înceapă să deprindă exerciţiul anamnezei. Eu
nu cred că anamneza este ceea ce lipseşte unui student în anul 2 până ce nu
stăpâneşte noţiunile de fiziologie, anatomie, histologie, microbiologie etc. şi
până nu descoperă dacă din anul 1 nu au rămas ceva „goluri“ care ar trebui
umplute înainte de pasul spre clinică. Nu cred că paşii se pot sări. Misiunea
de medic se pregăteşte gospodăreşte, cu rigoare dar şi cu răbdare, cu efort dar
şi cu pauze. Mesajul a continuat astfel: „Mi-a plăcut foarte mult ideea de
atunci, dar am zis că mai bine aştept să dăm examenul practic, ca să nu iasă
discuţii între colegii noştri, că aş vrea să mă bag în seamă sau să obţin
oarece beneficii la note“. (...) „Apropo de ceea ce ne spuneţi mereu la
cursuri, despre importanţa colegialităţii, nici nu vă puteţi închipui câtă
răutate, invidie şi egoism sunt la această facultate, şi nu doar la nivel de
an, ci şi de serie sau chiar de grupă. «Mărul discordiei» este taxa: «De ce să
ajut pe cineva, ca să ia notă mai mare şi să fie la buget, iar eu să plătesc
taxă?»“.
După aproape 28 de ani de activitate
didactică, nu cred că o taxă poate fi acceptată ca motiv de anticolegialitate.
Studenţii trebuie să înveţe nu doar să devină medici buni, ci şi să se
întărească în devenirea umană şi colegială. Niciun motiv nu poate fi
acceptat ca o spină iritativă, un îndemn la anticolegialitate.
Colega mai mică a aşteptat examenul practic şi
notele. După, i-a scris medicului pentru a întreba dacă invitaţia mai este
valabilă. „Mi-a răspuns destul de repede şi mi-a spus care sunt zilele când
este de gardă şi am ales să mă duc azi, deşi am examen peste două zile; n-am
vrut să pierd ocazia.“ Iată mica grabă a copiilor! Nu doar că senzaţia de „timp
care se scurge fără folos“ a dus la participarea în anul 2 la o gardă (nu uşoară)
în pofida unui examen apropiat, dar viitorul medic nu s-a putut stăpâni să nu
îmi descrie aceste gânduri de îndată. Tocmai pentru că sunt copii, îmi doresc
să îşi organizeze foarte bine programul, să nu neglijeze nici munca, nici
odihna, să aibă o alimentaţie raţională, să practice un sport...
„Mi-a plăcut foarte mult. Cred că am făcut,
în cele trei ore cât am stat acolo, mai mult decât a făcut o cunoştinţă a mea
în tot anul la semiologie. Doamna doctor a fost foarte drăguţă cu mine, foarte
deschisă şi m-a învăţat (deşi sunt anul 2) să fac examen clinic (despre
anamneză ştiam pentru că am citit în cartea de semiologie); mi-a explicat şi a
fost la dispoziţia mea fără să fie plătită sau să aibă vreo obligaţie.“ Sigur
că nu este în discuţie obligaţia, ci colegialitatea. Colega mai mare a dorit să
împărtăşească din cunoştinţele sale unui coleg mai mic, iar această atitudine
este lăudabilă. Povestind mai apoi despre cei doi pacienţi examinaţi, care au
fost răbdători, au răspuns la întrebări sau chiar au făcut mici aprecieri
laudative la adresa viitorului medic, mesajul s-a încheiat pe un ton optimist:
„Mi-aş dori să am în anul trei un profesor la semiologie aşa cum este această
doamnă doctor“.