În urmă cu o zi m-am întâlnit la ieșirea
din facultate cu o fostă studentă – probabil este în anul cinci, poate în șase.
M-a întrebat: „Ce mai faceți?“ și m-am gândit să răspund (dar nu am făcut-o):
„Ce să fac, mă mir de modul în care studenții dispar de parcă nu s-ar fi
întâlnit cu noi vreodată“. Chiar și aceasta s-ar putea interpreta ca o lipsă de
colegialitate. Oare studenții chiar nu își închipuie că pe profesorii lor îi
interesează, peste ani, care le este evoluția? Că timpul petrecut pe parcursul
unui an (cursuri, lucrări practice, activități extracurriculare) nu trece ca și
cum nu ar fi fost? Oare le pasă? Sunt ei cu adevărat interesați de
colegialitate?
Mi-am propus să nu vorbesc (prea des) de
situații pe care le cunosc personal, de situații în care să fiu direct
implicat, dar în acest debut de nou an am să o fac. Privitor la cele de mai sus
îmi aduc aminte perioada studenției mele. Pe vremea aceea nici măcar nu ne
închipuiam că o să existe vreodată e-mail. Dacă ar fi ridicat cineva o atare
ipoteză l-am fi privit în mod ciudat, sau am fi spus scurt: SF. Noi utilizam
încă telefoanele publice, cu fise sau cu cartele. Ne întrebam, pe atunci, dacă
vom putea învăța trei-patru ore consecutiv (de exemplu, în sesiune), pentru
vreun examen de a doua zi, pentru că accesul la curent electric, la un bec
funcțional era adeseori întrerupt. Oare studenții noștri de azi – viitori
noștri colegi – își pot închipui ce înseamnă să ai examen mâine, să mai ai încă
de învățat, să îngheți (la propriu) în casă și să te întrebi dacă să aprinzi o
lumânare (de ceară) sau un opaiț (cu gaz) ca să poți citi ultimele cursuri?
Aproape sigur, nu! Doar că aceasta era realitatea. Și chiar dacă realitatea era
uneori atât de rece, relațiile dintre noi erau cu mult mai calde, iar
colegialitatea chiar exista, acest spirit chiar se manifesta – atât de mult cât
era posibil.
La început de an am primit un e-mail pe
care am să îl reproduc integral pentru că nu reprezintă o situație foarte
frecventă: „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce am învățat de la dumneavoastră atât
în plan profesional, cât și în plan personal. Vă mulțumesc pentru că sunteți
alături de studenți, de tinerii medici, dar și pentru că ne dați speranța că
lucrurile vor merge bine și pentru cei tineri. Vreau să vă mai spun că și mama
a fost studenta dumneavoastră, la anatomie, în perioada 1987–1988 (la
pediatrie). Ați îndrumat pașii în medicină atât mie, cât și mamei mele. La
mulți ani, Domnule Profesor!“.
Nu am cum să ascund că a fost un mesaj care
m-a impresionat. Mi-a adus aminte de primii mei pași în calitate de „asistent
benevol“. Oare tinerii colegi și viitori colegi de astăzi își pot imagina că a
existat o vreme când nu existau examene de intrare în specialitate, dar nici
examene de intrare în învățământ? Ce să mai discutăm despre burse, doctorate,
studii, cercetări... În acea perioadă, în cazul în care simțeai că ai dori să
faci mai mult și credeai că poți să predai celor mai tineri, aveai o singură
variantă, „benevolatul“. Îți vedeai de activitatea de stagiar, de pacienți, de
gărzi, de contravizite și de orice ți se spunea că ai de făcut, iar în timpul
liber dădeai fuga la facultate și explicai ce știai și tu mai bine unor
studenți, la catedra care îți permitea să lucrezi voluntar (gratuit). Am prins
câțiva ani buni de benevolat în perioada 1987–1990, ca și alți colegi din
promoția mea (mulți dintre ei au continuat activitatea didactică și după
decembrie 1989). Mai înainte însă, am fost student. Mă bucuram când profesorii
și asistenții „ne băgau în seamă“, atunci când la materii tipice pentru
„disciplina de partid comunist“ încercau să includă discuții filosofice,
strecurau indici bibliografici mai puțin recomandați de partid și de stat sau
se purtau cu noi ca viitori colegi și încercau să ne transmită mesajul misiunii
de medic. Au fost profesori cu care jucam tenis (cel mai mult jucam tenis de
câmp în sesiune, pentru că am învățat de la părinții mei că e bine să înveți
cât de mult în timpul anului, iar în sesiune să ai și alte activități, dar și
pentru că terenurile erau libere și era mult mai plăcut). Au fost profesori
care ne încurajau să avem și activități extrauniversitare, să mergem în
excursii, au fost Profesori (și când menționez acest titlu mă refer la cei
care, deși erau doar asistenți benevoli se comportau ca niște adevărați
profesori și colegi mai mari). Dar, după ce se termina activitatea în anul
respectiv, în anii următori încercam să îi vizitez, să le povestesc „ce mai
fac“, să urez doamnelor „La mulți ani“ de întâi martie, sau tuturor la vremea sărbătoririi
Nașterii Mântuitorului (chiar dacă era interzis să spunem așa ceva) sau cu
ocazia venirii anului nou. Scriam vederi sau mici scrisorele pe care le dădeau
portarului de la facultate cu rugămintea de a le distribui la catedrele unde
foștii mei profesori își desfășurau activitatea. Ce ușor mi-ar fi fost dacă
exista e-mailul!
Acum, e-mailul există, dar este utilizat
aproape în exclusivitate atunci când un fost student își aduce aminte că ar fi
posibil să îi fii cu ceva de folos. Azi am primit un alt mesaj de la un fost
student, care afirmă: „Bună ziua, domnule profesor, Am revenit pentru a suta
oară cu o rugăminte. Are legătură cu un summer internship. Am ales
microbiologia din lista de subiecte de interes (din topicurile pe care le
«ofereau» spre aprofundare/cercetare pentru că am regretat foarte mult că nu
m-am implicat mai mult în anul 2 (mai ales că am avut la dispoziție o catedră
atât de bine pusă la punct și în același timp atât de dispusă să interacționeze
cu noi) atât în cadrul cursurilor, cât și al lucrările practice. Dacă aveți
cumva timp (deși știu că sunteți foarte ocupat) sau mai ales dacă dvs.
considerați că mai merit o șansă (știu că nu m-am remarcat la timpul potrivit)
să pătrund în lumea bacteriilor, fungilor, algelor ș.a.m.d., îndrăznesc să vă
rog să îmi completați o scrisoare de recomandare“. Să aibă acest mesaj vreo
urmă de veselie? Dimpotrivă. Oare tot ceea ce se înțelege din „colegialitate“
este spiritul de a obține ceva, la nevoie, chiar incluzând „texte“ care laudă o
activitate de ani și ani trecută? Cum să dai o recomandare pentru cineva despre
care nu ai habar nimic cu privire la cele ce au urmat anului doi (chiar dacă
îți aduci aminte de el)?
Mă gândeam ca și a treia săptămână a noului
an să includă exemple pozitive, în sensul colegialității. Chiar aveam și alte
idei și amintiri gata pregătite pentru acest număr. Însă, acest cel mai recent
e-mail primit (care mi-a adus aminte și de perioada mea de student, de
momentele în care mergeam la o florărie și cumpăram un „buchețoi de garoafe sau
de ghiocei, după caz, ca să pot să vizitez fostele profesoare și să mă bucur de
momentul în care îmi zâmbeau și îmi arătau și că nu m-au uitat, dar și că se
bucură că nici eu nu am uitat efortul și sprijinul pe care l-am primit) m-a
adus cu picioarele pe „pământul colegialității“. De la această „colegialitate“
nevătămătoare, pe măsură ce „spiritul“ se dezvoltă și devine tot mai aplicat în
viața de zi cu zi, rezultatele necolegialității (medicale, universitare,
sociale) pot atinge niveluri cutremurătoare (de exemplu atunci când lipsa de
colegialitate ar putea să conducă la un deces sau la sechele în cazul
pacientului pentru care „colegii“ nu vorbesc între ei, nu dezbat o problemă
medicală ci, dimpotrivă, țin să demonstreze „cine e mai tare și mai a-toate-cunoscător“).
Să fie oare colegialitatea un moft? Se
poate deprinde colegialitatea oricând? Este nevoie de colegialitate? Nu
– nu este un moft. Da – dar nu la fel de bine și profund, pe măsură ce
timpul trece. Da – este cu siguranță nevoie de colegialitate. Am dori ca
despre acest spirit să se discute mai mult, să intre în bagajul de cunoștințe
din copilărie și neapărat odată cu clasele primare. Am dori.
