Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Două mesaje

Viața Medicală
Prof. dr. Mircea Ioan POPA vineri, 22 ianuarie 2016
     În urmă cu o zi m-am întâlnit la ieșirea din facultate cu o fostă studentă – probabil este în anul cinci, poate în șase. M-a întrebat: „Ce mai faceți?“ și m-am gândit să răspund (dar nu am făcut-o): „Ce să fac, mă mir de modul în care studenții dispar de parcă nu s-ar fi întâlnit cu noi vreodată“. Chiar și aceasta s-ar putea interpreta ca o lipsă de colegialitate. Oare studenții chiar nu își închipuie că pe profesorii lor îi interesează, peste ani, care le este evoluția? Că timpul petrecut pe parcursul unui an (cursuri, lucrări practice, activități extracurriculare) nu trece ca și cum nu ar fi fost? Oare le pasă? Sunt ei cu adevărat interesați de colegialitate?
     Mi-am propus să nu vorbesc (prea des) de situații pe care le cunosc personal, de situații în care să fiu direct implicat, dar în acest debut de nou an am să o fac. Privitor la cele de mai sus îmi aduc aminte perioada studenției mele. Pe vremea aceea nici măcar nu ne închipuiam că o să existe vreodată e-mail. Dacă ar fi ridicat cineva o atare ipoteză l-am fi privit în mod ciudat, sau am fi spus scurt: SF. Noi utilizam încă telefoanele publice, cu fise sau cu cartele. Ne întrebam, pe atunci, dacă vom putea învăța trei-patru ore consecutiv (de exemplu, în sesiune), pentru vreun examen de a doua zi, pentru că accesul la curent electric, la un bec funcțional era adeseori întrerupt. Oare studenții noștri de azi – viitori noștri colegi – își pot închipui ce înseamnă să ai examen mâine, să mai ai încă de învățat, să îngheți (la propriu) în casă și să te întrebi dacă să aprinzi o lumânare (de ceară) sau un opaiț (cu gaz) ca să poți citi ultimele cursuri? Aproape sigur, nu! Doar că aceasta era realitatea. Și chiar dacă realitatea era uneori atât de rece, relațiile dintre noi erau cu mult mai calde, iar colegialitatea chiar exista, acest spirit chiar se manifesta – atât de mult cât era posibil.
     La început de an am primit un e-mail pe care am să îl reproduc integral pentru că nu reprezintă o situație foarte frecventă: „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce am învățat de la dumneavoastră atât în plan profesional, cât și în plan personal. Vă mulțumesc pentru că sunteți alături de studenți, de tinerii medici, dar și pentru că ne dați speranța că lucrurile vor merge bine și pentru cei tineri. Vreau să vă mai spun că și mama a fost studenta dumneavoastră, la anatomie, în perioada 1987–1988 (la pediatrie). Ați îndrumat pașii în medicină atât mie, cât și mamei mele. La mulți ani, Domnule Profesor!“.
     Nu am cum să ascund că a fost un mesaj care m-a impresionat. Mi-a adus aminte de primii mei pași în calitate de „asistent benevol“. Oare tinerii colegi și viitori colegi de astăzi își pot imagina că a existat o vreme când nu existau examene de intrare în specialitate, dar nici examene de intrare în învățământ? Ce să mai discutăm despre burse, doctorate, studii, cercetări... În acea perioadă, în cazul în care simțeai că ai dori să faci mai mult și credeai că poți să predai celor mai tineri, aveai o singură variantă, „benevolatul“. Îți vedeai de activitatea de stagiar, de pacienți, de gărzi, de contravizite și de orice ți se spunea că ai de făcut, iar în timpul liber dădeai fuga la facultate și explicai ce știai și tu mai bine unor studenți, la catedra care îți permitea să lucrezi voluntar (gratuit). Am prins câțiva ani buni de benevolat în perioada 1987–1990, ca și alți colegi din promoția mea (mulți dintre ei au continuat activitatea didactică și după decembrie 1989). Mai înainte însă, am fost student. Mă bucuram când profesorii și asistenții „ne băgau în seamă“, atunci când la materii tipice pentru „disciplina de partid comunist“ încercau să includă discuții filosofice, strecurau indici bibliografici mai puțin recomandați de partid și de stat sau se purtau cu noi ca viitori colegi și încercau să ne transmită mesajul misiunii de medic. Au fost profesori cu care jucam tenis (cel mai mult jucam tenis de câmp în sesiune, pentru că am învățat de la părinții mei că e bine să înveți cât de mult în timpul anului, iar în sesiune să ai și alte activități, dar și pentru că terenurile erau libere și era mult mai plăcut). Au fost profesori care ne încurajau să avem și activități extrauniversitare, să mergem în excursii, au fost Profesori (și când menționez acest titlu mă refer la cei care, deși erau doar asistenți benevoli se comportau ca niște adevărați profesori și colegi mai mari). Dar, după ce se termina activitatea în anul respectiv, în anii următori încercam să îi vizitez, să le povestesc „ce mai fac“, să urez doamnelor „La mulți ani“ de întâi martie, sau tuturor la vremea sărbătoririi Nașterii Mântuitorului (chiar dacă era interzis să spunem așa ceva) sau cu ocazia venirii anului nou. Scriam vederi sau mici scrisorele pe care le dădeau portarului de la facultate cu rugămintea de a le distribui la catedrele unde foștii mei profesori își desfășurau activitatea. Ce ușor mi-ar fi fost dacă exista e-mailul!
     Acum, e-mailul există, dar este utilizat aproape în exclusivitate atunci când un fost student își aduce aminte că ar fi posibil să îi fii cu ceva de folos. Azi am primit un alt mesaj de la un fost student, care afirmă: „Bună ziua, domnule profesor, Am revenit pentru a suta oară cu o rugăminte. Are legătură cu un summer internship. Am ales microbiologia din lista de subiecte de interes (din topicurile pe care le «ofereau» spre aprofundare/cercetare pentru că am regretat foarte mult că nu m-am implicat mai mult în anul 2 (mai ales că am avut la dispoziție o catedră atât de bine pusă la punct și în același timp atât de dispusă să interacționeze cu noi) atât în cadrul cursurilor, cât și al lucrările practice. Dacă aveți cumva timp (deși știu că sunteți foarte ocupat) sau mai ales dacă dvs. considerați că mai merit o șansă (știu că nu m-am remarcat la timpul potrivit) să pătrund în lumea bacteriilor, fungilor, algelor ș.a.m.d., îndrăznesc să vă rog să îmi completați o scrisoare de recomandare“. Să aibă acest mesaj vreo urmă de veselie? Dimpotrivă. Oare tot ceea ce se înțelege din „colegialitate“ este spiritul de a obține ceva, la nevoie, chiar incluzând „texte“ care laudă o activitate de ani și ani trecută? Cum să dai o recomandare pentru cineva despre care nu ai habar nimic cu privire la cele ce au urmat anului doi (chiar dacă îți aduci aminte de el)?
     Mă gândeam ca și a treia săptămână a noului an să includă exemple pozitive, în sensul colegialității. Chiar aveam și alte idei și amintiri gata pregătite pentru acest număr. Însă, acest cel mai recent e-mail primit (care mi-a adus aminte și de perioada mea de student, de momentele în care mergeam la o florărie și cumpăram un „buchețoi de garoafe sau de ghiocei, după caz, ca să pot să vizitez fostele profesoare și să mă bucur de momentul în care îmi zâmbeau și îmi arătau și că nu m-au uitat, dar și că se bucură că nici eu nu am uitat efortul și sprijinul pe care l-am primit) m-a adus cu picioarele pe „pământul colegialității“. De la această „colegialitate“ nevătămătoare, pe măsură ce „spiritul“ se dezvoltă și devine tot mai aplicat în viața de zi cu zi, rezultatele necolegialității (medicale, universitare, sociale) pot atinge niveluri cutremurătoare (de exemplu atunci când lipsa de colegialitate ar putea să conducă la un deces sau la sechele în cazul pacientului pentru care „colegii“ nu vorbesc între ei, nu dezbat o problemă medicală ci, dimpotrivă, țin să demonstreze „cine e mai tare și mai a-toate-cunoscător“).
     Să fie oare colegialitatea un moft? Se poate deprinde colegialitatea oricând? Este nevoie de colegialitate? Nu – nu este un moft. Da – dar nu la fel de bine și profund, pe măsură ce timpul trece. Da – este cu siguranță nevoie de colegialitate. Am dori ca despre acest spirit să se discute mai mult, să intre în bagajul de cunoștințe din copilărie și neapărat odată cu clasele primare. Am dori.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.