America is a country of immigrants.
Am tot auzit această frază, începând cu ziua
aceea din iunie 1977, când am ajuns la New York, plin de optimism şi
anxietate în legătură cu ce avea să mi se întâmple în noua mea ţară. Probabil la fel gândea şi adolescentul Varaztad Kazanjian, născut în 1879 în Anatolia, când a ajuns în Statele Unite, în 1895. În următorii şapte ani, refugiatul armean a muncit într-o oţelărie din Worcester, Massachusetts şi a urmat cursuri liceale la seral şi prin corespondenţă. În 1902 a intrat la Harvard Dental School, iar zece ani mai târziu a preluat conducerea Departamentului de Prosthetic Dentistry de la Harvard. În 1915, un număr mare de studenţi şi profesori de la Harvard s-au înrolat ca voluntari în forţele armatei britanice şi au servit cu distincţie în Europa. Kazanjian a participat la război ca şef al serviciului de stomatologie al First Harvard Unit şi comandant al spitalului din Camiers. Cunoscut drept „the Miracle Man of the Western Front“, Kazanjian a operat la Camiers peste 3.000 de soldaţi cu răni maxilofaciale. Din această experienţă s-a născut specialitatea de chirurgie plastică, iar Kazanjian a fost primul ei profesor, la Harvard, între 1922 şi 1941.
Într-un fel sau altul, toţi cei care practică
chirurgia plastică sunt deci urmaşii lui Kazanjian. În România, cel care
ne-a atras atenţia este conf. dr. Dragoş Pieptu, medic primar la Iaşi şi prorector al Universităţii de Medicină şi Farmacie din acelaşi oraş, unde a fost şi el student între 1982 şi 1988. Ca toţi ceilalţi eroi ai rubricii Per ardua ad alta, Dragoş Pieptu a învăţat de la cei mai buni specialişti ai domeniului. Mai întâi în cele zece luni petrecute în Germania, în 1992–1993, îndrumat de Peter Zellner la Ludwigshafe, de Gottfried Lemperle la Frankfurt, şi de Edgar Biemer la München; apoi un an, în 1994, în serviciul lui Takuya Onizuka în Japonia; în sfârşit, alte zece luni în Franţa (1997–1998), unde a lucrat cu Paul Petit şi Odile Damour la Lyon. Împreună cu echipa de cercetare din Lyon, Dragoş Pieptu a publicat un articol citat de 23 de ori în literatura domeniului său (Braye FM, Stefani A, Venet E, Pieptu D, Tissot E, Damour O. Grafting of large pieces of human reconstructed skin in a porcine model. Br J Plast Surg. 2001 Sep;54:532-8).
În opinia mea, contribuţia de vârf a lui Dragoş Pieptu este utilizarea metodelor microchirurgiei pentru crearea accesului vascular la bolnavii care necesită hemodializă (Pieptu D, Luchian S, Hrişcu M, Mititiuc I, Florea M, Romete S, Popa M, Ungureanu A, Chiriţă L. Vascular access in chronic dialysis: a plastic surgeon’s approach. Microsurgery. 2003;23:226-32). De la început, trebuie să recunosc că îmi place cum scrie Dragoş Pieptu: sobru, clar ca un cristal, cu forţa celui care a învăţat demult să-şi controleze emoţiile. Nu se poate scrie mai desluşit decât o face, de exemplu, când îşi începe prezentarea: Life prolongation in end-stage renal disease depends on angioaccess for chronic hemodialysis. Niciun cuvânt în plus, niciun dubiu. Şi cât de multă dreptate are spunând că acesta este călcâiul lui Ahile al nefrologiei, fiindcă fistula dintre artera radială şi vena cefalică trebuie să asigure un debit sanguin de cel puţin 350 ml/min. Menţinerea accesului vascular consumă un sfert din cheltuielile uriaşe ale hemodializei cronice. În cele mai bune centre din lumea întâi, fistula radiocefalică devine inutilizabilă la jumătate din pacienţi în primii trei ani de hemodializă.
Într-o serie de 132 de bolnavi, Dragoş Pieptu a
folosit o metodă pusă la punct de el încă din anii ’90 (Pieptu D,
Luchian S, Copăceanu M et al. Microsurgery and tourniquet in angioaccess gaining for chronic dialysis in adults – 40 consecutive cases. Rom J Reconstr Microsurg 1997;2:41-43). Intervenţiile au fost efectuate sub microscop operator sau lupe care măreau vizual câmpul operator de cel puţin patru ori. Pentru suturi au fost folosite monofilamente 7,0–9,0. Mai
subţire aproape că nu se poate, 10,0 fiind cel mai fin material de
sutură. Lăudabil, rezultatele sunt prezentate cronologic, pentru a se
evidenţia efectul experienţei (learning curve). Astfel, în perioada 1995–1998, 29 din cele 43 de fistule create microchirugical (46,9%) au fost funcţionale, iar în 2000–2001, operaţia a avut succes în 61 din 70 de cazuri (87,1%). Nu e de mirare că tehnica propusă de Dragoş Pieptu a fost popularizată în 2006 într-un referat general (Dorsett-Martin WA. Review of microsurgery and arteriovenous fistulae for hemodialysis. Microsurgery. 2006; 26:122-5), în care sunt nu mai puţin de 16 trimiteri la studiul chirurgului ieşean.
