Citatul alăturat aparţine unui clinician
american care a descris pentru prima oară sindromul de insensibilitate la
androgeni, o situaţie clinică ce produce inhibiţia parţială sau totală a
capacităţii celulare de a răspunde la hormonii masculini, în timpul gestaţiei
sau pubertăţii. Fără discuţie, un asemenea citat nu poate veni decât din partea
unui medic care, în cariera lui, s-a ocupat de cazuri grave, dar cu un potenţial
remarcabil de vindecare. Notez această remarcă pentru a diferenţia situaţia de
altele, cum ar fi politraumatismul sau maladia neoplazică, în care decesul e
într-o mare proporţie inevitabil.
Aici e vorba de maladii sau situaţii
patologice în care un tratament corect şi iniţiat la timp trebuie să aibă ca
rezultat supravieţuirea pacientului. Din acest punct de vedere, experienţa
personală a fiecărui medic cuprinde cu prisosinţă exemple de scenarii clinice
în care, cel puţin teoretic, pacientul ar fi putut fi salvat dacă s-ar fi luat
la timp măsurile terapeutice adecvate.
Primul exemplu care îmi vine în minte este
amintit şi în volumul meu de însemnări („Jurnalul unui paşnic războinic“)
publicat recent în editura Hasefer din Bucureşti. În acele pagini, care conţin
jurnalul unui medic militar în timpul războiului de uzură de la începutul
anului 1974 pe frontul muntelui Hermon în Israel, e descrisă cumplita senzaţie
a medicului aflat în faţa unui tânăr soldat grav rănit de un şrapnel şi a cărui
resuscitare fusese întârziată de condiţiile logistice de pe câmpul de luptă.
S-ar putea crede că fraza lui
Gilbert-Dreyfus se opune oarecum celebrei expresii folosite mai ales în mediul
terapiei intensive, ce enunţă că medicul nu poate muri cu fiecare pacient
decedat, dar eu sunt de părere că, de fapt, cele două se completează şi împreună
formează un tot, reflectând o situaţie în care ne aflăm noi, medicii, nu o dată.
Cazurile foarte grave necesită tratament adecvat, dar, uneori, din motive
independente de medicul terapeut, acesta nu poate fi aplicat. Gilbert-Dreyfus
vorbeşte şi de senzaţia de vinovăţie, care poate apărea atunci când pacientul a
sucombat nu într-o situaţie ireparabilă, ci în urma unei erori terapeutice.
Sunt convins că un asemenea caz refuză să dispară din memoria medicului în cauză
şi că sentimentul de care e posedat medicul e cel de vinovăţie, de culpă
provocată de incapabilitatea sa de a se lupta în mod onest şi profesional cu o
situaţie gravă.
Amintirile de demult mă duc la stagiul meu de
intern ATI la (din păcate) dispărutul Spital Brâncovenesc din Bucureşti. Eram
în primele luni de internat şi începusem să „prind aripi“, fiind în permanenţă
încurajat de mentorul meu, doctorul Ciopală, şeful secţiei ATI, care în mod
progresiv mă ajuta să-mi creez o situaţie de relativă independenţă în sala de
operaţie. Într-una din dimineţi, fusesem planificat să anesteziez un pacient de
aproape 65 de ani (pe atunci considerat în vârstă!), cu abdomen acut,
suspicionat de pancreatită acută. În timpul laparotomiei efectuate sub anestezie
generală, a apărut un stop cardiac imposibil de resuscitat. Decesul a fost
confirmat pe masa de operaţie, iar imediat după aceea i-am cerut doctorului
Ciopală să-mi acorde câteva minute între patru ochi. I-am explicat amănuntele şi
l-am rugat să analizeze atent cele întâmplate, pentru că, în cazul în care eram
vinovat de decesul pacientului, eram hotărât să părăsesc specialitatea şi să-mi
caut de lucru în altă parte. Propunerea şefului a fost de a aştepta rezultatul
necropsiei. Într-adevăr, ca de obicei, şeful a avut dreptate, necropsia arătând
că pacientul decedase printr-un masiv infarct miocardic intraoperator,
infirmând diagnosticul clinic de pancreatită. Concluzia mentorului meu era clară:
un infarct care mimează un abdomen acut, o situaţie clinică cunoscută demult şi
care poate induce în eroare orice medic (a nu se uita că lucrurile se petreceau
acum mai bine de jumătate de secol, în absenţa acelor mijloace moderne de
diagnostic care stau azi la îndemâna oricărei instituţii spitaliceşti).
Nu o dată am fost – şi mai sunt încă –
întrebat care sunt motivele pentru care noi, medicii, suntem tentaţi, mai mult
decât orice altă profesiune liberală, să scriem, să punem pe hârtie poveşti
adevărate sau fictive, cu alte cuvinte, cum se explică pleiada de
medici-scriitori, unul mai vestit decât celălalt. Se pare că fenomenul are mai
multe explicaţii, dar una din ele ţine de faptul că medicul e de foarte multe
ori incapabil să influenţeze soarta pacientului său, ceea ce înseamnă că
deseori deznodământul unei maladii grave nu depinde de eforturile medicului.
Spre deosebire de această cruntă realitate, eroii romanului sau schiţei sunt la
„cheremul“ celui care compune povestirea. Eroii medicului-scriitor se comportă
aşa cum hotărăşte creatorul lor, soarta lor depinde numai de gândirea şi
planurile celui care pune pe hârtie povestea. Această situaţie vine ca o
compensaţie pentru sentimentul de frustrare care ne cuprinde în faţa unui
pacient aflat dincolo de resursele terapeutice pe care le avem la îndemână.
Întors acasă, după un eşec terapeutic, soluţia salvării stării de spirit poate
veni atunci când te aşezi la masa de lucru şi începi să depeni o poveste, adevărată
sau nu, dar al cărei deznodământ depinde de tine şi numai de tine.
În ultima vreme, suntem martorii (şi nu
numai în Israel) unui alt tip de situaţie, îngrijorătoare prin ea însăşi.
Exemplul cel mai elocvent e moartea lui Michael Jackson, provocată de o doză
exagerată de propofol, un drog anestezic-hipnotic extrem de potent, administrată
în cazul său de un medic cardiolog insuficient pregătit teoretic şi practic
pentru a folosi o asemenea substanţă, periculoasă prin ea însăşi. Fenomenul e
pe cât de cunoscut, pe atât de periculos. E vorba de tendinţa unor confraţi de
a-şi depăşi atribuţiile şi de a-şi asuma responsabilităţi neacoperite de pregătirea
lor şi de diploma obţinută la capătul perioadei de specializare. Regretatul
profesor Burghele remarcase odată că orice anestezist din clinica lui a văzut
intervenţii urologice mult mai numeroase decât orice urolog, ceea ce însă nu-l
va transforma niciodată pe anestezist în urolog.
Universităţile de medicină ar trebui să
includă în programa lor analitică discutarea atitudinii etice a medicului în faţa
limitelor impuse de profilul său profesional. În ziua de azi, în prezenţa
tuturor formelor de comunicare între medici, consultul între specialişti devine
parte integrantă a rutinei zilnice şi respectarea principiului limitelor
profesionale poate salva în multe cazuri un pacient aflat în stare gravă.
Exemplul elocvent e cel întâlnit în secţiile de terapie intensivă, unde
consultul între specialişti face parte din sistemul terapeutic aplicat aproape
fiecărui pacient. Ideea de cooperare între specialităţi creează un sistem
terapeutic eficient, în favoarea pacientului. Fără discuţie, din acest punct de
vedere, medicul ATI de pretutindeni poate servi de exemplu confraţilor săi.
„Moartea evitabilă dar neevitată, fie chiar şi
a unui singur pacient, constituie pentru orice medic demn de acest nume o dramă
pe care acesta nu şi-o va ierta niciodată.“ (Gilbert-Dreyfus,
1902–1989; n. Alfred Dreyfus; numele în Rezistenţa franceză: Gilbert Debrise) |