Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

După treizeci și șase de ani

Viața Medicală
Prof. dr. Mircea Ioan POPA vineri, 27 iulie 2018
    Am ajuns recent la Berlin. Misiunea a fost discutarea a cât mai multor aspecte legate de centrele de referință pentru microbiologie și, respectiv, supravegherea pentru sănătatea publică realizată în cadrul Institutului Robert Koch. Fondat în 1891, la trei ani după înființarea Institutului Pasteur din Paris, Institutul Robert Koch este unul dintre cele mai renumite institute europene. Având două sedii, unul în apropierea spitalului Charité, în cursul deplasării către a doua reședință am fost întrebat: „Ați mai fost în Berlin?”. În acel moment am încercat să îmi aduc aminte și am realizat că am mai fost în Berlin în urmă cu 36 de ani.

    Nu era deloc ușor să faci excursii în străinătate în acea perioadă. Pentru unii era chiar imposibil. Unii dintre tineri, în cadrul „Biroului de turism pentru tineret”, puteau aplica și spera în primirea aprobării deplasării. Așa și noi, trei colegi din facultatea de medicină și un tânăr frizer, am pus la cale o vizită ce doream să dureze cam o lună prin Ungaria, Cehoslovacia, Germania (RDG) și Polonia. Încă din debutul semestrului II am început să studiem hărți, să ne interesăm ce este de făcut, să depunem necesarele cereri pentru obținerea vizelor și să ne antrenăm pentru o perioadă în care era obligatoriu să rezistăm cu (doar) ceea ce putea să încapă într-un rucsac. Printre altele, o parte din antrenament era încărcarea rucsacului cu pietre și urcarea-coborârea, fără lift, în blocuri cu zece etaje. Când totul era pregătit, trei din patru au cumpărat biletele de tren și au plecat, în timp ce eu am rămas la București pentru că nu am
primit viza de plecare.

    De aproape 28 de ani vreau să fac o vizită la CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) pentru a-mi vedea „dosarul”. Poate că acolo am să găsesc, printre altele, rațiunea pentru care nici măcar în țările din „blocul comunist” nu mi se permitea să plec. Cred că părinții mei au fost necăjiți din cauza acestui incident (știau de planuri, de pregătiri, de rucsacul îndesat cu pietre, de visuri, hărți și speranțe). Cu toate că erau (sunt sigur) îngrijorați în privința unei plecări pentru o durată atât de lungă, au intervenit la un prieten din blocul în care locuiam pentru a mă ajuta. Pe atunci nu existau telefoane mobile, iar pentru a-ți anunța familia, prietenii sau colegii că „ești bine” apelai, cu relativă dificultate, la telefoanele „cu fise” (dar și aceasta moderat, pentru că banii erau foarte puțini).

    Una peste alta, la cinci, șase sau șapte zile de când colegii mei plecaseră, am primit viza și am pornit în urmărirea lor. Ținta a fost Praga. M-au așteptat toți la gară, acoperiți de pelerinele ieftine de care dispuneau, pe o vreme mohorâtă și o ploaie ce „îți ajungea până la os” (se cam strecura prin spațiile mai puțin bine legate ale pelerinei). Ei prinseseră câteva zile foarte bune la Budapesta și Bratislava și exersaseră inclusiv dormitul în parc. În cele 27 de zile pe care le-am petrecut în această excursie nu ne-am permis (nici prin gând nu ne-a trecut) să dormim la hotel sau la vreo pensiune – banii nu ar mai fi ajuns pentru mâncare și biletele necesare deplasării. Ca atare, cel mai frecvent dormeam în tren, alegând să ne deplasăm noaptea pentru a „o fructifica” (calculam deplasări între orașe cu durata de cinci–șase ore, pentru a putea „trage un pui de somn”). Dormitul în gări nu era foarte la îndemână, atâta vreme cât paznicii nu erau de acord și îi alungau pe cei care se gândeau să utilizeze sălile de așteptare pe post de „cameră de hotel”. Aveam toți saci de dormit și puteam dormi... oriunde (ni se permitea).

    Pe colegul de excursie nemedicinist l-am cunoscut în Praga. Ceilalți doi, Silviu și Radu, erau deja o echipă. Însă echipa de patru s-a format foarte rapid și sentimentul de colegialitate a fost cel care a primat pe tot parcursul viețuirii noastre împreună. Aveam grijă unii de alții, ne „păzeam spatele”, împărțeam tot și experimentam „supraviețuirea cu bani foarte puțini” pe meleaguri străine, fără părinți și fără orice ajutor, vizibil, pământesc. De câteva ori am mai prins și dormitul în camere de cămin (mai mult sau mai puțin îngrijite), de parcă eram uneori la cabană „la priciuri”. Am colindat Praga atât cât ne-au ținut picioarele, respectând însă un program stabilit încă de acasă, cu mult timp înainte de momentul decis pentru a începe excursia.

    Pentru mine, din cauza întârzierii (vizei), Budapesta și alte orașe din Cehoslovacia au fost suspendate. Ca atare, după vreo trei zile, ne-am pregătit de plecare spre Germania „Democrată” (RDG). Am plănuit trenul potrivit, am calculat durata deplasării și aveam speranța unui somn odihnitor. Din păcate însă, socotelile noastre nu s-au potrivit realității. Trenul era foarte aglomerat „să nu poți arunca un ac”; abia am reușit să ne urcăm. Prin urmare, somnul sperat într-un compartiment s-a transformat într-un somn pe rând (nu era loc pentru toți patru simultan), pe culoarul vagonului. Ca într-o echipă ce deja se sudase în doar câteva zile, împărțeala a decurs fără probleme și, odată ajunși în Germania, eram suficient de puternici și treji pentru a începe vizitarea aproape imediat după coborârea în gară. Nu îmi mai aduc aminte toate amănuntele, dar ce îmi este sigur și imposibil de uitat este că aveam în permanență siguranța că nimic rău nu se poate întâmpla. Această siguranță rezulta, pe atunci, din semnele echipei, din semnele concrete de colegialitate.

    Dresda, Karl-Marx-Stadt, Erfurt, Halle, Magdeburg, Leipzig, Rostock, Berlin sunt doar o parte dintre orașele vizitate. Cel mai des la două–trei zile, uneori mai rar, unul dintre noi dădea telefon acasă și părinții care primeau mesajul aveau sarcina să spună și celorlalți părinți că totul este bine. Dintre toate peripețiile, am să povestesc doar trei, legate de spiritul de colegialitate (cel puțin indirect).

    Când am ajuns în Rostock, după o călătorie lungă și obositoare, am coborât val-vârtej cu gândul vesel că vom merge la plajă (habar nu aveam că pe acele meleaguri vântul era atât de puternic încât ne putea „lua pe sus”, iar apa părea scoasă din frigider). Eram atât de bucuroși că am atins nordul, încât am uitat în tren una dintre genți, cu tot conținutul acesteia (pașaport, bani, tot ce era important și fără de care „viața era mortală”). După cinci–zece minute, am realizat „tragedia” și am luat-o toți la fugă înapoi. Am ajuns în compartiment, de unde orice răuvoitor ar fi putut lua fără teamă obiectele noastre, fără vreo posibilitate de a le mai recupera. Însă nimeni nu se atinsese de geantă. Geanta parcă ne aștepta, cuminte și mustrător. Dintre noi, unul singur (Silviu) avea habar de limba germană. Chiar și în cazul lui, un mic dicționar „de buzunar” (tipic pentru acele vremuri) era nelipsit. În toată călătoria a avut grijă de noi, iar tot ce putea să explice... explica. Traducea sau încerca să traducă, încerca să ne facă să ne simțim în siguranță și să nu fim stânjeniți de lipsa noastră de cunoștințe nemțești. Însă cea mai cea întâmplare este următoarea.

    În Berlin, urma să ne ajungă din urmă o colegă (Gabi). Nu au fost deloc probleme să ne descurcăm cu momentul și punctul de întâlnire – a fost perfect. Am mers împreună să vedem o fântână renumită, care emitea apa în mai multe culori, dar avea și o muzică asociată. Dar, la un moment dat, m-am pierdut de ceilalți în mulțime. Era o zonă cu sute sau mii de persoane. Pur și simplu ne-am pierdut și nu am găsit nicio posibilitate de a ne mai întâlni. Aparent, excursia în echipă se încheiase pentru mine. Ei ar fi urmat să continue împreună, iar eu singur. Nu era deloc un motiv de îmbărbătare. După o vreme, pierzând „orice speranță”, am făcut planul pentru următoarea zi și am ales să vizitez Leipzig. Am plecat, am ajuns. Pe drum am studiat harta și am stabilit ce aș dori să vizitez. Nu mai știu sigur dacă am ales 27 sau 35 de puncte turistice, dar ceea ce îmi aduc aminte „ca și când ar fi fost ieri” este că ziua aceea de... singurătate... a fost atât de bună, încât nu am ratat niciun obiectiv. Am ajuns peste tot, am pozat tot, totul se lega, nu am avut nicio eroare (parcă eram într-un film sau parcă Cineva mă ajuta în deplasare pas cu pas). A fost o zi minunată. Minunea însă urmează.

    Am plecat spre Berlin și am ajuns seara. De la gară m-am urcat într-un metrou, fără o țintă precisă. La una dintre stații am văzut un anunț (repet, habar nu aveam de limba germană) care părea să indice un cămin studențesc sau o petrecere studențească. Am coborât „ca în transă”. Am mers pe câteva străduțe necunoscute, apoi m-am ținut după muzica auzită în depărtare. Am nimerit la un cămin unde lumea petrecea (doar eu... mă pierdusem de colegi). Am întrebat cum m-am priceput, dându-le semnalmentele, dar nimeni din cei prezenți nu avea vreun indiciu. Eram obosit și nu foarte vesel, așa că am preferat să las petrecerea și am întrebat dacă pot dormi undeva. Am fost condus într-o cameră cam slinoasă, unde erau trei paturi suprapuse fără cearceaf, fără nimic. Am pus capul. Am adormit. M-am trezit pe la șase dimineața și m-am spălat cum am putut. Apoi am ieșit din cămin și... surpriză... tocmai în acel moment pe acolo trecea o colegă de serie (habar nu aveam că este și ea în excursie). Nu mai vorbisem de multicel în limba română. M-am bucurat. Mi-a spus că i s-a părut că l-a văzut pe Radu la un cămin apropiat. Mi-a arătat direcția. Am mers într-acolo. După 30–40 de minute, mi-am întâlnit echipa. Doar cineva care ar fi fost în aceleași condiții ca mine ar putea înțelege că era „imposibil” să ne mai întâlnim. Imposibil pentru oameni... dar nimic nu este imposibil dacă este Cineva care să aibă grijă de tine. Pe atunci nu prea înțelegeam lucrurile, în esența lor.

    În urmă cu câteva zile, împreună cu un coleg mai tânăr, am ajuns la Poarta Brandemburg. I-am povestit puțin din amintirile mele. Cu un sentiment special, am realizat că am ajuns într-un loc în care, în urmă cu 36 de ani, nu puteam trece dintr-o parte în alta. Colegii, prietenii, rudele erau despărțiți de „zidul Berlinului”. Au trecut 36 de ani...

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.