Prima
greşeală a rezidenţilor mici este că aşteaptă să li se ofere. Informaţii, operaţii,
orice. O vorbă veche spune că „puterea
adevărată nu ţi-o dă nimeni, ci o iei singur“. La fel şi în cazul lor – sau
al nostru – trebuie să fie activi, să înveţe din mers şi să caute să se implice
în activitatea echipei. În relaţia medic primar – medic rezident, cineva
trebuie să facă primul pas. Ştim amândoi că ar fi aiurea ca primul pas să fie făcut
de medicul primar, corect? Este foarte uşor să te plângi că nu sunt condiţii, că
sistemul medical românesc oferă foarte puţin (adevărat, de altfel), dar
întâi şi întâi este vorba despre tine, colegul meu, despre cât de mult eşti tu
dispus să munceşti şi să te sacrifici pentru a realiza ceva. Am văzut colegi
care se întâlneau cu un caz, participau la operaţia respectivului pacient şi
din diferite motive nu citeau înainte de operaţie câte ceva, despre tehnica
operatorie, timpii operatori, modalităţile de diagnostic, investigaţii sau
despre evoluţia postoperatorie, orice care să aibă legătură cu acel caz.
Lăsând
la o parte faptul că e groaznic să participi la o operaţie fără să ştii timpii
operatori – am trăit şi eu scenariul acesta de multe ori în primul an de
rezidenţiat şi îmi fac mea culpa, mai
grav este când nu citeşti nici „postoperator“ despre ce s-a întâmplat, despre intervenţia la care ai participat.
Când citeşti, îţi mai lămureşti câte o problemă despre patologia întâlnită,
bazându-te pe cunoştinţele deja deprinse desigur. Până la urmă, orice apuci să
înţelegi e de bun augur, întrucât învăţarea bazată pe lectură coordonată cu
realizarea gestului chirurgical asigură o memorare temeinică. Din nefericire,
unii colegi nu citesc nici înainte, nici după operaţie. Eu unul am constatat că
lectura îţi dă încredere în tine chiar şi atunci când experienţa ta chirurgicală
este redusă.
Prea puţin timp liber, corelat cu oboseala
acumulată în timp, au fost cea mai frecventă scuză folosită de colegi pentru a
sări cititul. Îi înţeleg, dar înţeleg şi că scuzele nu au importanţă decât în
mintea celui care le spune. Desigur, ar fi ideal ca medicul operator să
organizeze un scurt briefing cu echipa înainte de operaţie, să facă o scurtă
recapitulare a timpilor operatori, a tehnicii (măcar la operaţiile mai
complicate, cum ar fi rezecţii gastrice totale), din care micul rezident învaţă
mult mai uşor punctele esenţiale şi este în acest fel stimulat şi să citească
mai departe, să înveţe mai mult şi pe cont propriu. Atunci când cei mai mari
pun preţ pe pregătirea operaţiei, cei mici le vor copia modelul, aşa cum le
copiază şi toate apucăturile urâte. Dar cine mai are răbdare, timp şi dorinţa să
facă asemenea demonstraţii în ziua de azi?
A
doua greşeală pe care o fac rezidenţii mici este că renunţă prea uşor. Se mulţumesc să se victimizeze (precum
nesuferitul de ciobănaş din Mioriţa, baladă pe care eu personal aş interzice-o
în şcoli) şi să nu le mai pese de evoluţia lor. Fie pentru că au atins un
platou în ceea ce priveşte gradul de participare la operaţii (plictisiţi că nu
fac altceva decât să fie „mâna 3“ chiar şi în operaţiile simple), fie pentru că
s-au plictisit de unele cazuri care se repetă (deşi pacienţii nu sunt niciodată
identici), se plafonează şi aşteaptă să se întâmple ceva care să îi scoată din
starea asta.
Poate
că e vina sistemului că nu te responsabilizează. Sincer, nu îi pasă nimănui.
Timpul trece în defavoarea ta, aşa că nu sta degeaba! Discută cu chirurgul cu
care lucrezi, spune-i că ţi-ai dori să faci mai mult, pune mâna şi citeşte şi
demonstrează că înţelegi operaţiile la care participi. Vino mai devreme la
spital şi află ce se întâmplă cu pacienţii operaţi cu o zi înainte. Dacă evoluţia
lor nu e tocmai bună, citeşte despre complicaţiile posibile şi nu aştepta să ţi
le spună tot chirurgul. Demonstrează că poţi fi util şi nu eşti doar o povară
de dus în cârcă pentru respectivul chirurg. Ai răbdare, respectul trebuie să ţi-l
câştigi şi uneori asta cere timp!