Am mai avut
ocazia să scriu despre William Osler, acel clinician desăvârşit, de origine
canadiană, care a practicat medicina în Statele Unite, devenind unul din
pionierii şi fondatorii educaţiei medicale clasice. Osler e cel care a introdus
pentru prima oară în istoria medicinii sistemul de rezidenţiat şi primul journal club, un sistem de discutare a
celor mai noi date publicate în literatură, care e valabil şi în funcţiune până
în ziua de azi. Tot el e cel care a scos studenţii din sala de conferinţe şi
i-a adus la patul pacientului, creând în felul acesta un cadru propice pentru
învăţământul clinic.
Citatul alăturat,
avându-l ca autor pe Osler, nu face decât să exprime crezul de o viaţă al
acestui medic care şi-a dedicat întreaga activitate educaţiei medicale. Pe
vremea mea se spunea că facultatea de medicină e o instituţie care îţi dă
posibilitatea, după absolvirea ei, să poţi deschide un tratat şi să înţelegi ce
e scris în el.
Sistemul medical
actual, ca şi cel clasic, presupune pentru marea majoritate a tinerilor medici
continuarea studiului, în mod organizat, sub egida unui forum instituţional,
având drept scop nu numai aprofundarea cunoştinţelor şi creşterea experienţei,
dar şi obţinerea unui document care să ateste, în faţa pacientului şi a legii,
capabilitatea medicului de a se ocupa de un anumit domeniu al profesiunii sale.
Chiar în cazul în care sistemul naţional nu pretinde fiecărui absolvent de
medicină continuarea instituţională şi organizată a educaţiei sale
profesionale, practicianul e obligat să se pună continuu la punct cu toate noţiunile
şi datele noi privitoare la tratamentul pacientului aflat în îngrijirea sa. Şi
aici intervine disputa legată de modul în care trebuie practicată educaţia
medicală continuă.
Pe vremuri,
această obligaţie cădea în sarcina medicului practician şi numai a lui.
Progresul său profesional era asigurat printr-o dublă, dar paralelă,
activitate: cea de observare a pacienţilor (experienţă) şi cea de urmărire a
presei medicale de specialitate în vederea aplicării noilor metode de tratament
pacientului aflat în îngrijirea sa. Acest mod de educaţie medicală continuă să
existe până în ziua de azi şi niciun curs, congres sau ciclu de conferinţe nu-i
poate lua locul. Cinicii numesc experienţa o greşeală repetată 20 de ani mai
târziu, dar realiştii pragmatici recunosc în acumularea experienţei un mod
obligatoriu şi eficace de lărgire a capacităţii medicului de a-şi ajuta pacienţii.
În acelaşi timp,
sistemul de rezidenţiat a devenit în ultimul secol un instrument care face
parte integrantă din sistemul de educaţie medicală. El există azi în toate ţările
şi, în ciuda inerentelor diferenţe de provenienţă geografică, de tradiţii sau
mentalităţi, rezidenţiatul în medicină (pe vremuri numit secundariat) stă la
baza principiului după care niciun medic nu e capabil să aprofundeze la un
nivel adecvat toate domeniile activităţii clinice. Diploma de specialist a
devenit în ultimele zeci de ani o obligativitate în drumul medicului de a-şi câştiga
dreptul de a practica într-un anumit domeniu profesional.
Implicaţiile
etice şi medico-legale ale acestui sistem sunt prea importante şi prea profunde
pentru a fi acoperite în doar câteva fraze. Suficient a aminti faptul că în faţa
justiţiei primul pas în apărarea expertizei profesionale a medicului e
obligativitatea de a dovedi dobândirea experienţei graţie integrării într-un
sistem organizat de rezidenţiat. În aparenţă, dobândirea titlului de specialist
ar trebui să fie suficientă pentru restul carierei profesionale a medicului
modern. Ieşit la drum înarmat cu un larg şi profund bagaj de cunoştinţe
teoretice, dublate de o experienţă clinică acumulată de-a lungul anilor de
rezidenţiat, medicul specialist ar trebui să fie recunoscut pentru meritele
sale până la ieşirea sa la pensie.
În multe ţări
însă, lucrurile stau altfel. Ca în numeroase alte domenii, americanii au
introdus ceea ce numim azi educaţie medicală continuă (EMC), acea obligaţie a
medicului specialist de a acumula în fiecare an un număr de credite care
reflectă participarea sa la conferinţe, cursuri, congrese etc. Uneori,
lucrurile capătă un aspect de-a dreptul ilar, de exemplu obligativitatea
medicului de a fi prezent fizic, de la început până la sfârşit, la conferinţa
respectivă (prezenţă înregistrată pe calculatoarele aflate la intrarea în sala
de conferinţe), doar înregistrarea la congres nefiind suficientă.
Pentru a
complica lucrurile şi mai tare, în urmă cu două decenii, sistemul american a
inclus o etapă suplimentară în drumul profesional al medicului specialist:
reacreditarea. Procesul presupune trecerea periodică, la fiecare cinci sau zece
ani, a unui examen de „respecializare“, în care medicul trebuie să demonstreze
acumularea de noi noţiuni ştiinţifice, teoretice şi practice, apărute în
perioada care a trecut de la ultimul său examen.
Dacă acest tărâm
de activitate e atât de important, cine sunt educatorii medicali din ziua de
azi? Realitatea nu pare a fi deloc simplă. Pe de o parte, medicul e educator
din primul moment al existenţei sale profesionale. Noi predăm altora şi aceasta
face parte din îndeletnicirile noastre zilnice. O vizită la patul pacientului e
o ocazie de a preda celor mai tineri. Medicii predau la şcolile de asistenţă
medicală, fizioterapie, farmacie etc. Chirurgul sau anestezistul, în sala de
operaţie, continuă să explice şi să demonstreze „învăţăceilor“ procedurile
aplicate pacientului. Necropsia reprezintă un proces didactic tipic. Şi, cu
toate acestea, nimeni nu s-a născut dascăl, aşa cum nimeni nu s-a născut şofer
sau părinte. Meseria de educator se învaţă ca orice altă meserie. În prezent,
majoritatea facultăţilor de medicină posedă un departament de educaţie medicală,
compus din specialişti în domeniu. Presa medicală include jurnale ştiinţifice
dedicate eminamente educaţiei medicale. În fiecare an se organizează în toată
lumea congrese de educaţie medicală.
În lunga mea carieră de medic şi dascăl, am avut nenumărate
(chiar prea multe!) ocazii de a asculta conferinţe sau expuneri de cazuri, în
care vorbitorul dovedea o totală lipsă de experienţă în arta prezentării. Mai
sunt încă clinicieni care predau subiectul edemului pulmonar acut sub forma în
care eu, ba chiar şi răposatul meu părinte am fost învăţaţi: definiţie,
etiologie, patogenie, clinică, tratament şi prevenire. Şi asta într-o lume în
care orice subiect clinic începe cu prezentarea unui caz real, urmat de discuţii
cu audienţa, întrebări şi răspunsuri, dezvoltând subiectul pe baza acelui caz
real, menit a forma scheletul prezentării.
Această
realitate a făcut ca organizaţiile internaţionale responsabile pentru soarta
anesteziei ca profesie să accepte propunerea semnatarului acestor rânduri şi să
iniţieze în urmă cu mai bine de zece ani un sistem educaţional numit „şcoala
internaţională de instructori de anestezie“ (aşa numita ISIA), în cadrul căreia
„studenţilor“ nu li se predau noţiuni de anestezie, ci ei sunt instruiţi în
sistemul de educaţie medicală, cum trebuie predată anestezia ca profesie.
Aşa-numita
formare de formatori a devenit o preocupare curentă a oricărei instituţii
educative medicale. Sunt convins că nu e departe momentul în care, pentru a
primi un titlu academic, fiecare candidat va fi obligat să treacă un curs de
acest fel şi să-şi dovedească aptitudinile în domeniul educaţiei medicale.
E adevărat,
Osler, pionierul educaţiei medicale, nu a luat lecţii de la nimeni, pentru că
în orice domeniu răsare un autodidact, un promotor, care îşi bazează
activitatea pe bunul-simţ, pe inteligenţă şi pe o serioasă doză de dorinţă de a
ameliora realitatea. Dar educatorul medical de astăzi posedă cunoştinţele şi
experienţa necesare pentru a preda altora arta predării. Se spune că o
comunitate care nu are bătrâni va trebui să şi-i cumpere. Parafrazând, iată un
principiu mai actual decât oricând: o instituţie universitară medicală care nu
are educatori medicali e obligată să-şi creeze propriul colectiv de specialişti
în acest domeniu, pentru a acorda educaţiei medicale locul pe care îl merită în
peisajul uman şi profesional în care activăm.
„Educaţia
medicală e o preocupare pentru toată viaţa, iar învăţământul medical doar te
pregăteşte pentru acest drum lung.“ (William
Osler, 1849–1919) |