Încercând să trec în revistă nenumăratele subiecte „atacate” în
această rubrică, am ajuns repede la concluzia că, în mod cu totul nedorit, am
neglijat un teritoriu care face parte integrantă din profesia de medic, anume
activitatea de dascăl. Îmi aduc însă perfect aminte că, într-unul din
materialele publicate, am notat că medicul, de la începutul carierei sale,
învață pe cei din jur. Căci ce reprezintă vizita la patul pacientului sau
explicațiile oferite de chirurg în timpul intervenției decât o lecție practică,
cu subiect legat direct de cazul ce se găsește în îngrijirea echipei medicale?
Medicul predă în toate ocaziile și oferă lecții unui public foarte variat:
studenți, asistenți și asistente medicale, rezidenți, medici vizitatori sau
chiar pacienți, cărora explicațiile despre boală și remediul ei sunt deseori
indispensabile pentru o mai bună cooperare între medic și cel ce are nevoie de
tratament.
Am mai scris despre celebrul triunghi ce caracterizează
activitatea medicului: clinica, cercetarea și educația. În mod paradoxal, dacă
pentru primele două laturi ale triunghiului nu există niciun semn de întrebare
privitor la obligativitatea studiului și învățământului în scopul prestării
unei activități la nivelul cerut, activitatea educativ-didactică e considerată
de mult și încă de foarte mulți un dat cu care ne naștem, o calitate care se
cere doar evidențiată, pentru că, de fapt, noi toți o posedăm într-o măsură
suficientă pentru a ne achita cu conștiinciozitate de această sarcină inerentă
meseriei.
Dacă o facultate de medicină ce se consideră de succes expune
studentul la clinică și la metodele de cercetare ce-l vor ajuta în viitor în
activitatea de căutător de răspunsuri la întrebări provenite din practica sa,
foarte puține școli de medicină au găsit cu cale să deschidă catedre de
educație medicală, care să acopere stringenta necesitate de a învăța pe student
cum se prezintă un subiect în fața unei audiențe profesionale. Nu întâmplător
am categorisit acest tip de activitate ca făcând parte din arta meseriei.
Pentru că ea răspunde în întregime termenului. E adevărat, ca și în alte
domenii ale artei, e nevoie de existența unor calități înnăscute, dar, de aici
până la atingerea unui nivel de prezentare care să acopere cerințele
„publicului”, drumul e lung și deloc ușor de parcurs.
Sunt convins că nimănui nu-i va fi greu să-și categorisească
foștii dascăli în două mari grupe: profesori cu darul prezentării și cei care
doar expuneau cele necesare, fără niciun dram de succes sau de menținere a
atenției auditorului. Personal, am avut bucuria să fiu dăscălit de profesori de
la ale căror lecții n-aș fi vrut pentru nimic în lume să lipsesc. Dar, în
același timp, nu pot uita (povestea mi-a rămas în memorie ca un fel de
traumatism intelectual) pe acel profesor care preda, în anul IV, și care nu
reușea decât să-și adoarmă „publicul”, obligat să ia parte la lecții pentru că
prezența (consemnată!) era o condiție sine qua non de trecere a examenului.
Ca de obicei, voi puncta aceste gânduri cu o anecdotă aparținând
unui celebru profesor american, care, ajuns acasă după o conferință ținută
studenților, se plângea soției cum că studenții din acea grupă nu fuseseră în
stare să priceapă cele predate: „N-ai să crezi, de patru ori le-am explicat
același lucru, a patra oară chiar și eu am înțeles, iar ei... nimic!”.
Lumea medicală se găsește în permanentă luptă cu situația în
care majoritatea celor care țin lecții, conferințe, prezentări de cazuri,
rapoarte la congrese dovedește un cras amatorism în ceea ce privește calitatea
prezentării. În lipsa celui mai mic interes al școlilor de medicină de a
include acest tărâm în programele analitice, comunitatea medicală încearcă să
repare situația, căutând soluții sui generis, cu speranța de a reuși în
îmbunătățirea calității prezentării științifice. Dar și aici se simte lipsa
profesionalismului, pentru că, de cele mai multe ori, „dascălul” nu a fost
pregătit pentru această activitate, iar ceea ce se întâmplă în realitate e un
fel de amatorism, cu rezultate în cel mai bun caz parțiale.
Educația medicală a devenit azi o specialitate de sine
stătătoare. Există manuale care se ocupă de acest tărâm și periodice care
publică studii extrem de interesante legate de arta educației și prezentării.
La facultatea israeliană în care am predat până de curând a fost instaurată de
la bun început tradiția unor cursuri concentrate la un sfârșit de săptămână, la
care prezența noilor cadre didactice e obligatorie până în ziua de azi. Cu
această ocazie, specialiști în domeniu oferă noțiunile necesare pentru reușita
unei conferințe, dar și arta (da, încă o dată arta!) compunerii de întrebări cu
răspunsuri multiple. Rezultatul examenului la sfârșitul cursului oferă fiecărui
participant răspunsul la întrebarea: cât de bine pregătit ești pentru a reuși
în viitoarea activitate didactică? Ba, mai mult, avansarea în grad academic ia
în considerare, printre altele, capacitatea candidatului de a face față cu
succes cerințelor activității de predare.
Ca în orice domeniu, și pe acest tărâm e nevoie de continuitate.
Una din metodele cele mai cunoscute este includerea obligatorie în raportul de
dimineață a unei prezentări de numai 10–15 minute, ținută de un rezident sau un
tânăr specialist. Aceste ocazii pot fi exploatate cu mult succes, nu numai
pentru că tânărul medic e obligat să pregătească o conferință acceptabilă, dar
și pentru că audiența îi poate oferi sfaturi pentru îmbunătățirea modului de
prezentare.
Nu intenționez să înșirui aici noianul de metode care au rolul
să învețe pe cel neînvățat arta predării. Oricui interesat îi stă la dispoziție
o vastă literatură de specialitate, manuale, tratate și studii. Mă voi limita
doar să amintesc un proiect personal, a cărui origine a fost tocmai nevoia de a
ajuta pe tinerii colegi în a-și însuși metodele moderne de prezentare și
educație. În urmă cu zece ani, am inițiat, cu ajutorul societăților
internaționale de specialitate, o școală de instructori pe tărâmul anesteziei
și terapiei intensive. Spre surprinderea celor cărora m-am adresat pentru
sprijin și finanțare, propunerea nu se referea la predarea noțiunilor de
specialitate, ci la punerea participanților în contact cu experți în educația
anestezică, adevărați specialiști în arta predării. Participanții erau tineri
specialiști ATI, din diverse țări europene, dornici să acumuleze cunoștințe
teoretice și practice în domeniul educației medicale. Cursurile au cuprins
conferințe, prezentări practice, exerciții, simulări, urmate de examene și
teste. Pentru nimic în lume nu aș fi vrut să creez o pătură de elită în
rândurile tinerilor mei colegi europeni. De aceea, adevăratul succes al acestei
inițiative a fost faptul că, după absolvirea fiecărui curs, în fiecare țară și
sub egida societății naționale de ATI, s-au organizat cursuri la care noțiunile
însușite în cadrul școlii internaționale au fost împărtășite participanților,
dascăli fiind absolvenții școlii de trei săptămâni. Cu alte cuvinte, un fel de
bulgăre de zăpadă care continuă să-și mărească dimensiunile și în ziua de azi.
Sunt convins că, în multe colțuri ale lumii, educația medicală e
încă neglijată la mai toate nivelurile. Supraîncărcarea muncii cotidiene, lipsa
de timp asociată cu lipsa de interes, toate la un loc creează o realitate deloc
încurajatoare, iar rezultatele nu întârzie să se arate. Particip adesea la
congrese de anvergură și urmăresc conferințe și rapoarte de un înalt nivel
științific, dar, din păcate, nedublate de o prezentare de calitate: diapozitive
greu de descifrat, texte preluate cuvânt cu cuvânt din tratate, un conferențiar
aflat tot timpul cu spatele la audiență, fără posibilitatea de a urmări efectul
conferinței sale asupra publicului. Neglijarea modului prezentării nu e numai
apanajul generației tinere, ea afectează deopotrivă și pe cei mai în vârstă și
cu experiență, care plătesc tribut faptului că, la vremea lor, educația
medicală era insuficientă sau chiar inexistentă.
Și, la urmă, o încurajare. Timpul nu e pierdut, iar noțiunile de
care aminteam mai sus se pot însuși oricând și cu un minimum de efort. Orice
instituție medicală poate apela la un expert în domeniu și crea o catedră, cu
scopul de a iniția o campanie de îmbunătățire a calității prezentărilor. A nu
se uita, niciun început nu e ușor, indiferența și pasivitatea celor din jur
reprezentând principalele obstacole. Dar, cum prea bine se știe, totul are un
început și chezășia succesului e îndrăzneala și perseverența inițiatorilor.
Un cuvânt și despre originea citatului alăturat. Fraza
reprezintă, de fapt, textul ultimului diapozitiv al unei recente conferințe pe
teme ATI. Subiectul ales a fost arid, se preta mai mult la o lectură acasă, în
liniște, cu multă răbdare pentru însușirea unor noțiuni de fiziologie aplicată.
Nu, conferința nu prea a fost înțeleasă de audiență, tocmai pentru că subiectul
nu era potrivit pentru simpozionul în cadrul căruia a fost prezentat. Dar,
personal, am ieșit din sala de conferință cu un citat care merita dezvoltat și
acesta a fost beneficiul meu, pe care am încercat să-l împart cu cititorii
rubricii de față.
„Nu există satisfacție
mai mare decât cea produsă de faptul că prezentarea ta a fost înțeleasă de
audiență.”
(preluat dintr-o conferință recentă) |
