Sunt
multe motive care te întăresc și îți arată că merită să nu cedezi, dar sunt și
destul de multe pentru care ne-ar veni să nu mai continuăm. Sau cel puțin să
schimbăm modul în care ne desfășurăm activitatea și să diminuăm păsarea. Îmi
aduc aminte, spre exemplu, o convorbire cu una dintre colegele noastre din
Institutul „Cantacuzino”, un medic și un om foarte bun. A rezistat fără salariu
ca și alți colegi, lucrând în laboratorul de analize medicale al institutului.
A rezistat mai multe luni. Dar, rând pe rând, i-am pierdut pe mulți dintre ei,
pe măsură ce stresul legat de lipsa unei perspective creștea. În urmă cu mai
mulți ani, pe vremea când institutul avea o brumă de înflorire (2005–2007),
colega respectivă m-a luat de o parte și mi-a spus „De ce te ocupi atât de mult
de studenți? Ar trebui să te ocupi mult mai mult de rezidenți, pentru că ei
urmează această specialitate. Studenții vor pleca și poate nici nu vor mai ține
minte unde au avut orele de microbiologie”.
Îmi
aduc aminte și o altă perioadă, cu vreo cinci ani mai în urmă, când am primit
însărcinarea să mă ocup de medicii rezidenți. Nu știu dacă se dorea să fiu
puțin îndepărtat din zona de activitate cu studenții, sau să mi se arate că nu
sunt în stare să fac asta (aceste gânduri mi-au venit după o vreme, din cauza
unor evenimente pe care încă nu îmi vine să le descriu, cu toate că au strânsă
legătură cu ideea de colegialitate/non-colegialitate), dar în respectiva
ședință am spus imediat „da” și m-am apucat de treabă. Surprinzător sau nu, din
acea generație de medici rezidenți am și cel mai bun exemplu de progres și de
atingere a unui anumit nivel (foarte bun) în cazul unuia dintre respectivii
colegi.
Când
am primit sarcina să mă ocup de ei (cred că erau vreo zece) se aflau deja de
mai multe luni în stagiu, așa încât mă așteptam să se priceapă la multe. Însă
lucrurile nu au stat deloc așa. Am și acum fotografii cu primele lor culturi
microbiene. Unele arătau cu adevărat straniu. Nu am înțeles nici atunci și nu
pot nici acum să înțeleg cum au putut să apară atât de neobișnuit. În activitatea
noastră există unele reguli clare. Atunci când folosești însămânțarea în
dispersie în poligon rezultatul trebuie să arate într-un anume fel și
reproductibil ori de câte ori utilizezi din nou aceeași tehnică. Nici pomeneală
să fi fost așa. Cu alte cuvinte, se poate spune că „le-am pus ansa în mână” și
i-am învățat să lucreze de la nivelul cel mai elementar.
Am
stat alături de ei și am lucrat împreună cot la cot până când rezultatele
dorite au fost atinse. Din păcate nu am putut să fiu alături de ei până la
finalul stagiului, pentru că în acea perioadă am primit invitația de a înființa
laboratorul central pentru sănătate publică din Kabul și în relativ scurt timp
a început periplul meu în Afganistan. După ani (să fie vreo șaptesprezece) de
atunci, cu unul dintre rezidenții despre care povesteam mă mândresc și astăzi.
Acel coleg este și un medic foarte bun, dar și un om în aceeași măsură.
După
ce m-am întors, an de an, la prima întâlnire cu mai tinerii colegi, transmit un
mesaj foarte asemănător. Nu îmi vine să îi silesc să învețe (tocmai pentru că
nu mai sunt studenți și pentru că au ales o anume specialitate în care eu mă
gândesc că vor să devină buni sau cei mai buni) și îmi doresc, an de an, să
trateze activitatea cu cât mai mult entuziasm, să depășească modul de
activitate „tip școlăresc” care de multe ori se practică în studenție. Nu îmi
place să dau informațiile „mură în gură”, pentru că nu consider că aceasta ar
fi o dovadă de colegialitate. Eu cred că pentru dezvoltarea fiecăruia este
importantă colaborarea și o interacțiune adevărată.
Le
mai spun și „cu cât veți cere mai mult de la noi, cu atât mai mult vă vom
arăta”. Apoi aștept să văd reacțiile și modulez mesajul meu în funcție de
dorința lor de a participa. Încep entuziast, cu multă nădejde an de an și, din
păcate, pe măsură ce timpul trece constat că situația nu corespunde speranței
mele. Le cer totuși ceva (inclusiv ca să încep să îi cunosc). Le cer să
evalueze cursurile și activitatea și îi învăț, discret, cum se face o evaluare.
Mă aștept ca ei să ceară și să spună ce nu au înțeles, să critice (colegial) și
să „forțeze” să primească noțiuni cât mai numeroase pentru dezvoltarea lor.
Dar... mai întâi te „lovește” atitudinea de școlar, care îi face pe majoritatea
să aleagă locurile din amfiteatru cele mai îndepărtate de ecranul pe care se
proiectează cursul și de persoana care urmează să le predea (să încerce să
discute cu ei). Primele rânduri rămân complet libere și ți se dă senzația că ar
dori să stea cât mai departe. Apoi, când pui întrebări revine imaginea din
gimnaziu sau din liceu în care majoritatea elevilor au „speranța” că nu vor fi
„strigați” și că se va trece pe lângă ei în momentul deschiderii catalogului.
Cu toate că nimeni nu ar putea să pățească vreun lucru rău în cazul în care ar
vorbi, ar spune, ar discuta, rezerva se transformă uneori într-o barieră care
creează probleme serioase celui aflat la catedră. Iar când ajungem la feedback
cam totul se prăbușește.
În
niciun an din cei aproape douăzeci care au trecut nu s-a întâmplat să lucrez cu
colegi care să transmită opiniile, cu toții. Chiar dacă ar fi cineva care ar
spune că greșesc atunci când mă aștept ca feedback-ul să fie realizat 100% eu
știu că am dreptate. Fiecare trebuie să se implice, fiecare trebuie să aibă o
opinie, fiecare trebuie să se dezvolte și să facă tot ce este necesar pentru
dezvoltarea sa. Trebuie sau... ar trebui. Cum ai putea să îmbunătățești
activitatea celor pentru care lucrezi, dacă nu le cunoști opinia? Cum este posibil
ca lipsa de interes sau teama (ah, teama!) să inhibe o reacție normală,
colaborarea, colegialitatea și activitatea realizată împreună pentru
dezvoltarea tuturor?
În
urmă cu câțiva ani a fost o grupă mai mică, de cinci sau șase colegi. I-am
invitat în biblioteca institutului. Este un loc ce merită cel puțin vizitat. Nu
doar că a respectat structura pusă la punct de profesorul Cantacuzino în 1921,
dar include și colecții de reviste și cărți și chiar o mică parte a muzeului
„Cantacuzino”. Am stat de vorbă și le-am spus care sunt gândurile mele, ce aș
dori și cum aș dori să lucrăm. I-am invitat să participe și le-am dat anumite
teme, discret. Cu alte cuvinte nu le-am spus un termen fix, pe zile și pe ore,
dar le-am sugerat cum ar fi bine să procedeze. În final le-am pus câteva
întrebări ca să mă conving că au înțeles mesajul și aparent totul era clar. Au
făcut și un grup yahoo pentru a conversa pe teme legate de laborator și de
microbiologie. Au promis implicare, situația părea că va fi altfel.
I-am
invitat să participe și la cercul studențesc de microbiologie, activitate care
nu are cum să nu îi ajute și pe ei. Au venit o dată sau de două ori, nu toți.
În privința feedback-ului au procedat ca și celelalte generații. Și timpul
începea să se scurgă. Cu toate că i-am îndemnat și să citească dar și să scrie
într-un anumit mod, în ciuda promisiunilor nu am avut rezultate vizibile. Dar,
la un moment dat, cineva dintre ei a venit la o întâlnire a cercului de
microbiologie, aparent interesat. A participat la activitate și în finalul
zilei am înțeles care a fost scopul. A venit la mine și m-a întrebat direct
dacă nu aș dori să îi fiu coordonator pentru doctorat. Căruța pusă înaintea
cailor, săritul pașilor, gândul la nivelul superior înainte de a parcurge
etapele precedente (nici nu poți să condamni o asemenea atitudine când despre
doctorate se vorbește zi de zi în mass-media și peste tot, iar gândul ar putea
fi: „Dacă toți au doctorate, eu de ce să nu am?”). Am stat, am privit
respectivul coleg și m-am gândit cum să îi răspund, blând. Am ales să îi
răspund printr-o întrebare: „Oare, din ceea ce am discutat împreună în debutul
stagiului, la bibliotecă, ai realizat ceva?”. A plecat ochii pentru că nu
realizase nimic și nici nu părea să aibă în program așa ceva.
Nu
este ușor să fii un bun coleg în orice condiții. Nu este ușor să îți pese mereu
atunci când ai în jur atât de multe situații care inhibă. Dar sunt sigur că
este important să nu cedăm, ci să continuăm să încercăm să facem lucrurile așa
cum se cuvine și să ne păstrăm speranța că va veni momentul în care noțiunea de
colegialitate va fi corect înțeleasă și aplicată, în țara noastră.
