Parcurgând
săptămânal sute de articole ştiinţifice publicate în cele mai importante
reviste ştiinţifice ale lumii, realizez că una dintre atitudinile care despart ţara
noastră de mentalităţile occidentale este absenţa dezbaterilor reale, pe teme
altminteri fierbinţi. Fără doar şi poate, doar discuţiile serioase, în care se
fac auzite atât argumentele pro, cât şi cele contra, pot sta la baza unor
decizii corecte etic, uman, ştiinţific. Este drept însă, ne şi lipsesc
eticienii, iar cei autoerijaţi în moraliştii naţiei se pricep de minune să bage
sub preş orice subiect călduţ, cu mult înainte de a ajunge cald sau fierbinte.
La noi, spre exemplu, nu s-a putut discuta serios nici măcar posibilitatea de a
prezuma acordul populaţiei de a dona organe pentru transplant, în caz de moarte
cerebrală, că discuţia a fost înghesuită rapid sub sutana preoţească, de medici
cu mai vădită înclinaţie spre sacerdoţiu decât spre schimburi de argumente.
Ce
se discută însă în America de Nord în perioada aceasta? Clinical Journal of the American Society of Nephrology, de pildă,
publică un articol1 semnat de un grup canadian, care discută nici
mai mult, nici mai puţin decât ideea implementării unei strategii prin care
donatorii în viaţă ai unui rinichi să poată fi recompensaţi cu suma de zece mii
de dolari. Chiar şi în cele mai pesimiste previziuni, ale unei creşteri a numărului
de transplanturi de rinichi cu doar 5% faţă de prezent, sistemul ar fi – atenţie
mare! – mai puţin costisitor şi mai eficient decât cel actual. Dar creşterea ar
putea fi mult mai importantă, caz în care eficienţa programului ar fi cu mult
mai mare. Modelul propus de canadieni ar face ca la fiecare plată de 10.000 de
dolari să se câştige, de-a lungul vieţii unui pacient, 340 de dolari şi 0,11
ani de viaţă (ajustaţi pentru calitatea vieţii), dacă s-ar înregistra o creştere
cu 5% a numărului de transplanturi renale. Dacă însă creşterea ar fi de 10%,
economia ar fi de 1.640 de dolari, cu un câştig de viaţă de 0,21 ani, iar o creştere
cu 20% ar însemna o economie de peste 4.000 de dolari, cu un câştig de 0,39 de
ani. Un editorial2 publicat în aceeaşi revistă este mai rezervat la
sugestiile grupului din Calgary, dar propune un program de cercetare privind
elementele necesare pentru un studiu (limitat) al stimulentelor. Este timpul,
cred autorii de la University of Pennsylvania, să luăm în discuţie
posibilitatea de a recompensa financiar donarea unui rinichi, dar numai
asigurându-ne că respectăm principiile etice.
Desigur,
„eticienii“ noştri vor spune: „Doamne fereşte! Să fie la ei, în America“. La
noi, cum bine cunoaştem, nu s-a pus vreodată problema nerespectării regulilor
transplantului. La fel cum nu s-a pus vreodată problema dopajului sportivilor.
Nu-i bai, că şi-o pun alţii, de data asta eticieni în adevăratul sens al
cuvântului. BMJ a publicat, de curând,
trei posibile răspunsuri3. Julian Săvulescu, profesor de etică la
Oxford, joacă rolul avocatului diavolului, argumentând că, mai bine decât să
interzicem cu totul medicamentele ce ameliorează performanţa sportivă, ar
trebui să reglementăm utilizarea lor. Spre exemplu, din 1988 încoace, începând
cu Ben Johnson, doar zece bărbaţi au coborât sub 9,8 secunde în cursa de 100 de
metri; dintre aceştia, doar doi nu au fost dovediţi dopaţi până la această dată.
Interdicţia dopajului nu a dat, deci, rezultatele scontate. Profesorul de
origine română, născut în Australia, mai crede că, permiţând administrarea unor
medicamente în anumite condiţii, controlul exercitat ar fi mult mai bun faţă de
situaţia actuală, când dopajul există dar nu poate fi controlat. În replică,
medicii Leon Creaney şi Anna Vondy se tem că acceptarea dopajului ar face ca el
să crească în rândul sportivilor şi, mai rău, că sportivii care astăzi refuză
dopajul ar fi siliţi să recurgă la acesta, pentru a putea face faţă în competiţii.
Soluţia, cred medicii, este ca testarea antidoping să fie generală, făcând
astfel imposibilă evitarea recoltării de probe. Mai mult, prima încălcare a
regulilor ar trebui să ducă la interdicţia pe viaţă, făcând deci ca riscurile
dopajului să fie mult mai serioase. Dezbaterea a fost, totuşi, prezentă şi în
spaţiul public românesc, dar nu prin intervenţiile „eticienilor“, ci prin
comentariul de calitate asigurat ani la rând competiţiilor cicliste transmise
de canalul Eurosport.
