Acasă
Etica ingineriei genetice
Prof. univ. Maxwell J. MEHLMAN
vineri, 10 mai 2013
Oamenii
au folosit din vremuri străvechi ingineria genetică pentru a controla evoluţia
plantelor şi animalelor. Prin urmare, nu este nicio îndoială că vom ajunge să o
folosim pentru a da formă propriei noastre evoluţii. Până acum, eforturile noastre
în acest sens au fost modeste: serviciile de întâlnire online încep să le caute
abonaţilor o pereche pe baza compatibilităţii lor genetice; părinţii recurg la
tot mai multe screeninguri ale embrionilor şi fetuşilor, permiţându-le doar
acelora cu cele mai sănătoase gene să se nască; geneticienii îşi îmbunătăţesc
treptat capacitatea de a manipula direct ADN; nimeni nu este interesat să
opereze mutaţii ale liniei germinale umane, care să fie transmise generaţiilor
viitoare.
Ingineria
evolutivă umană la scară largă nu este încă de actualitate, însă, într-un
anumit moment din viitor, ar putea deveni chiar o rutină. Pentru umanitate,
provocarea este dublă: să supravieţuiască suficient de mult pentru a ajunge
până în acel punct şi să facă cât mai puţin rău pe parcurs. Cei mai expuşi
riscului sunt copiii, deoarece materialul lor genetic poate fi manipulat în
moduri nu tocmai benefice. Răul poate fi de natură fizică (copii născuţi morţi,
cu malformaţii şi cu boli genetice); chiar şi ingineria genetică reuşită din
punct de vedere tehnic poate dăuna copiilor, dintr-o perspectivă psihosocială,
aceştia putând fi evitaţi sau respinşi de către colegii lor pentru că arată
ciudat sau sunt, pur şi simplu, „diferiţi“.
La
nivel de societate, ingineria genetică pe care şi-o pot permite doar cei bogaţi
va ameninţa coeziunea socială eliminând egalitatea şanselor. Plusurile şi
minusurile genetice ar putea da naştere unor caste separate, reproducerea
restrictivă putând provoca schimbări fizice care ar face imposibilă procrearea
în afara unei caste sau a alteia. Şi, în final, aceasta ar putea duce la apariţia
de specii umane distincte.
Dat
fiind că nicio specie umană în afara celei a noastre nu supravieţuieşte (Homo floresiensis a dispărut cu
aproximativ 18.000 de ani în urmă), posibilitatea unei coexistenţe armonioase a
viitoarelor specii umane nu este deloc reconfortantă. În cel mai rău caz, însăşi
descendenţa genetică umană ar putea dispărea din cauza conflictelor dintre
specii. Chiar şi în lipsa diferenţierii genetice în funcţie de specie, acelaşi
rezultat ar putea fi înregistrat în urma pierderii diversităţii genetice: dacă
toţi oamenii ar selecta aceleaşi trăsături pentru urmaşii lor, descendenţii
acestora nu ar putea face faţă unei provocări bruşte, neaşteptate, din partea
mediului.
Geneticienii
privesc adesea cu scepticism aceste previziuni. De exemplu, un critic al
recentei mele cărţi „Transhumanist Dreams
and Dystopian Nightmares“ a arătat, într-un articol din revista „Science“,
cât de puţin va influenţa „o mână de indivizi proiectaţi genetic“ zestrea
genetică umană. Însă, deşi este adevărat că o catastrofă rezultată în urma
ingineriei genetice nu va prelua în viitorul apropiat conducerea asupra
întregii rase umane, tehnologiile de proiectare genetică existente le pot deja
face rău copiilor, luaţi individual: să ne gândim la creşterea numărului de naşteri
premature şi la greutatea mică la naştere asociată cu fertilizarea in vitro. Iar deciziile de reproducere
care reflectă o preferinţă culturală pentru băieţi încep să provoace probleme
de ordin social în ţări precum China şi India.
Pe
scurt, în absenţa unor impedimente tehnice necunoscute şi imprevizibile,
ingineria evolutivă umană poate deveni, în viitor, suficient de larg răspândită
pentru a reprezenta o ameninţare la adresa speciei. Prin urmare, deşi este
posibil să nu fie nevoie de aplicarea imediată de măsuri pentru a împiedica un
rău viitor, este bine să identificăm măsurile care s-ar putea dovedi necesare,
împreună cu modificările aduse normelor şi comportamentelor sociale, care se
pot impune pentru implementarea acestora.
Multe
dintre riscurile asociate cu ingineria evolutivă apar în urma unei decizii părinteşti
greşite. Din dorinţa de a le oferi copiilor lor anumite avantaje sociale, părinţii
pot lua decizii de reproducere pe baza unor informaţii genetice eronate sau
incomplete sau pot apela la transformarea genetică a urmaşilor lor înainte de
efectuarea unor teste de siguranţă adecvate.
Este greu de stabilit când este permis să se
intervină în alegerile părinţilor, dată fiind consideraţia de care se bucură
aceştia în general. Majoritatea ţărilor au legi menite să asigure protecţia
copiilor împotriva abuzurilor şi neglijării. Însă legislaţia care asigură
protecţia bunăstării copiilor nu tratează adecvat răul produs sau pus în mişcare
înainte de naştere şi nici nu stabileşte ce tipuri de inginerie evolutivă sunt
acceptabile.
Majoritatea deciziilor de reproducere luate
de părinţi nu pot fi puse în practică fără ajutorul profesioniştilor, adică al
medicilor, prin urmare, reglementarea conduitei profesionale se poate dovedi,
de asemenea, necesară. Deşi o parte din infrastructură (cum ar fi legile
aplicabile obţinerii dreptului de liberă practică pentru medici) există deja,
poate fi nevoie şi de alte etape, cum ar fi reglementarea mai strictă a
clinicilor de fertilitate, unde urmează să aibă loc multe intervenţii de
inginerie genetică. În plus, este nevoie de reguli pentru estimarea siguranţei şi
eficacităţii noilor tehnologii în raport atât cu beneficiarii imediaţi, cât şi
cu descendenţii acestora.
Unele forme de inginerie evolutivă, care nu
le fac rău direct indivizilor şi, de aceea, nu se supun acestor reglementări,
cum ar fi decizia tuturor părinţilor de a aduce aceleaşi modificări genetice
urmaşilor lor, ar putea ameninţa supravieţuirea descendenţei umane. Sistemele
de sănătate publică s-ar putea implica în acest demers. Însă, în lumina
eforturilor anterioare ale oficialităţilor, de a folosi genetica pentru a îmbunătăţi
sănătatea publică – în special, mişcarea eugenică de la începutul secolului 20,
cu îngrozitoarele sale campanii de sterilizare forţată – este important să ne
asigurăm că o astfel de putere este exercitată cu prudenţă şi pe baza unor
dovezi ştiinţifice solide.
În sfârşit, dacă prea puţini membri ai
societăţii se bucură de prea multe avantaje genetice, coeziunea socială şi
instituţiile democratice ar putea fi ameninţate chiar şi în lipsa oricărui rău
fizic direct. Dacă este ca ingineria genetică pe care o considerăm acceptabilă
să aducă beneficii urmaşilor noştri, trebuie ca aceasta să fie cât mai
disponibilă cu putinţă.
© Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
|
|
|---|
Maxwell J. Mehlman
