Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  PROIECTE

Eu şi medicina românească. Două coincidenţe

Viața Medicală
Prof. dr. Riri Sylvia MANOR miercuri, 31 iulie 2013
   Ultimul lucru  pe care l-aş fi putut crede în anii de şcoală despre viitorul meu era faptul că voi deveni medic şi încă profesor universitar, membru al Academiei Americane de Oftalmologie şi al Societăţii Internaţionale şi Europene de Neuro-oftalmologie. De la nouă ani scriam poezii şi în liceu eram  considerată cea mai bună din clasă la literatura română. Citeam mult şi jucam teatru la şcoală şi la un Ateneu Popular, cum se numea pe atunci un teatru de amatori. Primii mei bani i-am câştigat la 15 ani într-un film. Îmi era clar că mă voi înscrie la litere şi filozofie sau la regie de cinema. Dat fiind că fratele tatălui meu era un cardiolog renumit, doctorul Neumann Aberfeld, eram întrebată întotdeuna dacă nu vreau şi eu să urmez medicina. Răspundeam invariabil: „Nu pot vedea sânge şi voi leşina înaintea pacientului!“.
   Abia în ultimul moment, înainte de înscrierea la facultate, la 18 ani, a trebuit să concretizez realitatea. Coincidenţa făcea că anii tinereţii mele se petreceau în România căzută pradă unui crâncen proletcultism. Filozofi importanţi, scriitori importanţi  nu erau pomeniţi sau erau deformaţi. O operă literară era judecată în măsura în care sublinia exemplul şi meritul partidului comunist în viaţa eroilor, sau dacă poporul sovietic şi cuvântul Stalin erau suficient de des pomeniţi. Rolul facultăţilor umaniste era, în acele vremuri de tristă amintire, unul singur: să scoată cadre de propagandişti care să servească regimului comunist.
   Cu moartea în suflet – aş putea spune – m-am hotărât să abandonez visul meu de a învăţa literatura. Mi-am dat seama că în astfel de vremuri locul unui student poate fi numai la o facultate ştiinţifică, mai puţin expusă la contaminarea ideologică. Am avut de ales între inginerie, arhitectură şi medicină. Niciuna nu mă atrăgea, dar îmi spuneam că va trebui să am o calificare ca să pot avea un salariu în viitor. Să absolv o universitate, căci toţi cei din preajma mea absolveau una. Am ales medicina din întâmplare. Având diploma de merit din şcoală, am intrat fără examen. Aveam 18 ani. Majoritatea studenţilor erau cu mult mai în vârstă, căci dăduseră an după an examene de intrare în facultate şi eşuaseră. Iubeau foarte mult medicina, erau fericiţi că reuşiseră în sfârşit să intre. Mă simţeam vinovată faţă de ei. La sesiunile de examene luam note foarte mari, dar le spuneam prietenilor: „Eu chiar şi la facultatea de chineză aş lua note mari, fiindcă ştiu să învăţ, dar nu îmi place medicina!“. Aveam impresia că trebuie doar să memorezi.
   Continuam să scriu poezii şi să visez că, într-o bună zi, voi putea să ajung într-o lume liberă. Fusesem repartizată la sfârşitul facultăţii în satul Şiriu. Locuiam în dispensar, la marginea unei păduri cu lupi. Nu exista lumină electrică şi apa era scoasă din puţ. Ca să ajung până acolo, de la Bucureşti făceam 10 ore: cu două trenuri şi apoi mergeam zece kilometri pe jos. Pentru fiecare pas trebuia să intru în zăpadă până la genunchi. Îmi scoteam cu greu piciorul din zăpadă ca să pot continua. Trei ore şi mai bine. Nu îmi era uşor şi pentru faptul că eram gravidă şi familia rămăsese la Bucureşti. Noaptea visam paşi repetaţi la nesfârşit, pe drumul alb nesfârşit. Consultam pacienţi sau îi vizitam acasă, trecând pe un pod alunecos, suspendat peste Buzău.
   Pe neaşteptate am primit aprobarea să părăsesc România, ceea ce atunci reprezenta ţara pentru mine, o imensă închisoare de zdrobit oameni şi vise. Am ajuns în Israel pe data de 16 februarie 1960. Un an am locuit într-o cabană de azbest, eram foarte săraci, nu ştiam limba, dar eram fericiţi că suntem liberi, deşi încă un an de zile închideam ferestrele şi puneam radioul tare ori de câte ori vorbeam între noi în casă! În Israel era nevoie, în acei ani, de medici oftalmologi, astfel încât am început să mă specializez în oftalmologie. Alegerea a fost făcută din întâmplare, pentru că mi s-a cerut, dar începând să practic această specialitate medicală m-am îndrăgostit pentru prima oară de medicină, atât de partea medicală, cât şi de partea nu mai puţin importantă, cea a relaţiei cu pacientul din faţa ta. Am început să scriu şi lucrări ştiinţifice şi să fac cercetări, am participat la congrese medicale internaţionale importante şi am avut privilegiul să introduc în Israel o profesiune medicală care nu exista până atunci: neuro-oftalmologia. Dar interesul meu pentru această extrem de interesantă subspecialitate medicală este legat, de fapt, de România.
   În Spitalul Beilinson, unde lucram, şeful secţiei de neuro-chirurgie – renumitul profesor Harden Aşkenazi – fusese elevul strălucitului neurochirurg român Arseni şi punea foarte mult accent pe consultaţia oftalmologică. Datorită acestui extraordinar profesor m-am îndreptat spre neuro-oftalmologie şi, mai târziu, m-am specializat în acest domeniu la Universitatea din San Francisco, California, în unitatea condusă de prof. William Hoyt, cel ale cărui lucrări ştiinţifice au modelat toată neuro-oftalmologia modernă. Mai târziu, am primit titlul de profesor universitar, la Universitatea din Tel Aviv, şi m-am bucurat că – deşi nu aş fi ales niciodată medicina ca profesie dacă nu ar fi existat regimul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în România tinereţii mele – iubesc atât de mult „noua“ mea profesie şi legăturile speciale cu pacientul din faţa mea.  
   După douăzeci de ani de tăcere poetică am reînceput să scriu poezie, dar în limba ebraică, şi să public, devenind membră a Uniunii Scriitorilor din Israel. Cu România nu am mai avut nicio legătură de când am plecat, căci toţi prietenii şi rudele au plecat şi ei din ţară prin anii ’60.  Cu trecerea timpului nu m-am mai interesat de ce e nou în literatura română, crezând că a rămas la nivelul anilor ’50. La congresele pe care le frecventam eu nu erau trimişi medici oftalmologi, astfel încât nu am mai cunoscut efectiv pe nimeni. Treizeci de ani e, într-adevăr, o perioadă lungă.
   În viaţă însă se petrec întotdeauna întâmplări şi coincidenţe incredibile. Dacă regimul comunist m-a împins, în 1953, spre hotărârea de a abandona literatura şi a alege Facultatea de Medicină, facultate pentru care nu aveam nicio înclinaţie pe atunci, iată că după ani şi ani de zile tocmai medicina m-a readus la literatura română şi în România. Şi-ar fi imaginat prof. Mihai Pop, de la Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice din Bucureşti că, în clipa în care scrie şi trimite un S.O.S. cerând ajutor medical Uniunii Oftalmologilor Israelieni – două luni după moartea lui Ceauşescu – acest fapt va readuce în România un profesor din Israel născut la Bucureşti, adică pe mine? Că vom realiza împreună cu ministerele român şi israelian de sănătate aducerea a 80 de orbi pentru operaţii în Israel? Că doctori români vor merge la specializare în Israel şi specialişti israelieni vor participa la Congresul de la Piatra Neamţ, unde au ţinut cursuri? Că voi da ani de zile consultaţii şi susţine conferinţe la Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice şi multe alte lucruri pozitive, precum crearea de legături şi prietenii strânse? În mod special sunt sigură că nici eu şi nici profesorul Pop nu ne-am fi imaginat – după 40 de ani de întrerupere, odată cu reaclimatizarea mea în România – că voi reîncepe în 2000 să scriu poezii în limba română. Că începând de atunci voi publica patru cărţi de poezie în România; că voi deveni membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a PEN-ului din România şi că voi crea o asociaţie non-profit „Israel-România, Asociaţie de scriitori“, în vederea strângerii legăturilor şi popularizării literaturii ebraice în România şi a literaturii române în Israel. Cine şi-ar fi imaginat că voi primi premiul „Lucian Blaga“ pentru  poezie în 2002 şi că voi publica articole în „Observator Cultural“ şi poezii în gazetele de literatură? Că voi participa la aproape toate ediţiile Festivalului Ovidiu şi că voi convinge pe cei mai de vază scriitori israelieni să participe la Festival? De asemenea, am avut cinstea să iniţiez şi să conduc seri Nichita Stănescu la Tel Aviv încă în 2002.
   Întreaga influenţă benefică pe care reîntoarcerea în România a avut-o asupra mea şi a poeziei mele, toate prieteniile cu oameni extraordinari pe care i-am cunoscut aici, îmbogăţirea mea sufletească au început, fără nicio legatură aparentă, cu gestul lui Mihai Pop, care a cerut ajutoare medicale pentru pacienţii săi şi cu alegerea Facultaţii din Tel Aviv de a mă trimite pe mine fiindcă vorbeam limba română.
   Absolut din întâmplare – cum spunea Topârceanu.
 
 
 

Ultimul volum de poezii, „Încă“, semnat Riri Sylvia Manor, a apărut la editura Tracus Arte din Bucureşti, în 2013.

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.