Ultimul lucru pe care l-aş fi putut crede în anii de şcoală
despre viitorul meu era faptul că voi deveni medic şi încă profesor
universitar, membru al Academiei Americane de Oftalmologie şi al Societăţii
Internaţionale şi Europene de Neuro-oftalmologie. De la nouă ani scriam poezii şi
în liceu eram considerată cea mai bună
din clasă la literatura română. Citeam mult şi jucam teatru la şcoală şi la un
Ateneu Popular, cum se numea pe atunci un teatru de amatori. Primii mei bani
i-am câştigat la 15 ani într-un film. Îmi era clar că mă voi înscrie la litere şi
filozofie sau la regie de cinema. Dat fiind că fratele tatălui meu era un
cardiolog renumit, doctorul Neumann Aberfeld, eram întrebată întotdeuna dacă nu
vreau şi eu să urmez medicina. Răspundeam invariabil: „Nu pot vedea sânge şi
voi leşina înaintea pacientului!“.
Abia în ultimul moment, înainte de
înscrierea la facultate, la 18 ani, a trebuit să concretizez realitatea.
Coincidenţa făcea că anii tinereţii mele se petreceau în România căzută pradă
unui crâncen proletcultism. Filozofi importanţi, scriitori importanţi nu erau pomeniţi sau erau deformaţi. O operă
literară era judecată în măsura în care sublinia exemplul şi meritul partidului
comunist în viaţa eroilor, sau dacă poporul sovietic şi cuvântul Stalin erau
suficient de des pomeniţi. Rolul facultăţilor umaniste era, în acele vremuri de
tristă amintire, unul singur: să scoată cadre de propagandişti care să servească
regimului comunist.
Cu moartea în suflet – aş putea spune – m-am
hotărât să abandonez visul meu de a învăţa literatura. Mi-am dat seama că în
astfel de vremuri locul unui student poate fi numai la o facultate ştiinţifică,
mai puţin expusă la contaminarea ideologică. Am avut de ales între inginerie,
arhitectură şi medicină. Niciuna nu mă atrăgea, dar îmi spuneam că va trebui să
am o calificare ca să pot avea un salariu în viitor. Să absolv o universitate,
căci toţi cei din preajma mea absolveau una. Am ales medicina din întâmplare.
Având diploma de merit din şcoală, am intrat fără examen. Aveam 18 ani. Majoritatea
studenţilor erau cu mult mai în vârstă, căci dăduseră an după an examene de
intrare în facultate şi eşuaseră. Iubeau foarte mult medicina, erau fericiţi că
reuşiseră în sfârşit să intre. Mă simţeam vinovată faţă de ei. La sesiunile de
examene luam note foarte mari, dar le spuneam prietenilor: „Eu chiar şi la
facultatea de chineză aş lua note mari, fiindcă ştiu să învăţ, dar nu îmi place
medicina!“. Aveam impresia că trebuie doar să memorezi.
Continuam
să scriu poezii şi să visez că, într-o bună zi, voi putea să ajung într-o lume
liberă. Fusesem repartizată la sfârşitul facultăţii în satul Şiriu. Locuiam în
dispensar, la marginea unei păduri cu lupi. Nu exista lumină electrică şi apa
era scoasă din puţ. Ca să ajung până acolo, de la Bucureşti făceam 10 ore: cu
două trenuri şi apoi mergeam zece kilometri pe jos. Pentru fiecare pas trebuia
să intru în zăpadă până la genunchi. Îmi scoteam cu greu piciorul din zăpadă ca
să pot continua. Trei ore şi mai bine. Nu îmi era uşor şi pentru faptul că eram
gravidă şi familia rămăsese la Bucureşti. Noaptea visam paşi repetaţi la nesfârşit,
pe drumul alb nesfârşit. Consultam pacienţi sau îi vizitam acasă, trecând pe un
pod alunecos, suspendat peste Buzău.
Pe
neaşteptate am primit aprobarea să părăsesc România, ceea ce atunci reprezenta ţara
pentru mine, o imensă închisoare de zdrobit oameni şi vise. Am ajuns în Israel
pe data de 16 februarie 1960. Un an am locuit într-o cabană de azbest, eram
foarte săraci, nu ştiam limba, dar eram fericiţi că suntem liberi, deşi încă un
an de zile închideam ferestrele şi puneam radioul tare ori de câte ori vorbeam
între noi în casă! În Israel era nevoie, în acei ani, de medici oftalmologi,
astfel încât am început să mă specializez în oftalmologie. Alegerea a fost făcută
din întâmplare, pentru că mi s-a cerut, dar începând să practic această
specialitate medicală m-am îndrăgostit pentru prima oară de medicină, atât de
partea medicală, cât şi de partea nu mai puţin importantă, cea a relaţiei cu
pacientul din faţa ta. Am început să scriu şi lucrări ştiinţifice şi să fac
cercetări, am participat la congrese medicale internaţionale importante şi am
avut privilegiul să introduc în Israel o profesiune medicală care nu exista până
atunci: neuro-oftalmologia. Dar interesul meu pentru această extrem de
interesantă subspecialitate medicală este legat, de fapt, de România.
În Spitalul Beilinson, unde lucram, şeful
secţiei de neuro-chirurgie – renumitul profesor Harden Aşkenazi – fusese elevul
strălucitului neurochirurg român Arseni şi punea foarte mult accent pe consultaţia
oftalmologică. Datorită acestui extraordinar profesor m-am îndreptat spre
neuro-oftalmologie şi, mai târziu, m-am specializat în acest domeniu la
Universitatea din San Francisco, California, în unitatea condusă de prof.
William Hoyt, cel ale cărui lucrări ştiinţifice au modelat toată
neuro-oftalmologia modernă. Mai târziu, am primit titlul de profesor
universitar, la Universitatea din Tel Aviv, şi m-am bucurat că – deşi nu aş fi
ales niciodată medicina ca profesie dacă nu ar fi existat regimul comunist al
lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în România tinereţii mele – iubesc atât de mult
„noua“ mea profesie şi legăturile speciale cu pacientul din faţa mea.
După douăzeci de ani de tăcere poetică am
reînceput să scriu poezie, dar în limba ebraică, şi să public, devenind membră
a Uniunii Scriitorilor din Israel. Cu România nu am mai avut nicio legătură de
când am plecat, căci toţi prietenii şi rudele au plecat şi ei din ţară prin
anii ’60. Cu trecerea timpului nu m-am
mai interesat de ce e nou în literatura română, crezând că a rămas la nivelul
anilor ’50. La congresele pe care le frecventam eu nu erau trimişi medici
oftalmologi, astfel încât nu am mai cunoscut efectiv pe nimeni. Treizeci de ani
e, într-adevăr, o perioadă lungă.
În viaţă însă se petrec întotdeauna întâmplări
şi coincidenţe incredibile. Dacă regimul comunist m-a împins, în 1953, spre hotărârea
de a abandona literatura şi a alege Facultatea de Medicină, facultate pentru
care nu aveam nicio înclinaţie pe atunci, iată că după ani şi ani de zile
tocmai medicina m-a readus la literatura română şi în România. Şi-ar fi
imaginat prof. Mihai Pop, de la Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice din
Bucureşti că, în clipa în care scrie şi trimite un S.O.S. cerând ajutor medical
Uniunii Oftalmologilor Israelieni – două luni după moartea lui Ceauşescu –
acest fapt va readuce în România un profesor din Israel născut la Bucureşti,
adică pe mine? Că vom realiza împreună cu ministerele român şi israelian de sănătate
aducerea a 80 de orbi pentru operaţii în Israel? Că doctori români vor merge la
specializare în Israel şi specialişti israelieni vor participa la Congresul de
la Piatra Neamţ, unde au ţinut cursuri? Că voi da ani de zile consultaţii şi
susţine conferinţe la Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice şi multe alte
lucruri pozitive, precum crearea de legături şi prietenii strânse? În mod
special sunt sigură că nici eu şi nici profesorul Pop nu ne-am fi imaginat –
după 40 de ani de întrerupere, odată cu reaclimatizarea mea în România – că voi
reîncepe în 2000 să scriu poezii în limba română. Că începând de atunci voi
publica patru cărţi de poezie în România; că voi deveni membră a Uniunii
Scriitorilor din România, membră a PEN-ului din România şi că voi crea o asociaţie
non-profit „Israel-România, Asociaţie de scriitori“, în vederea strângerii legăturilor
şi popularizării literaturii ebraice în România şi a literaturii române în
Israel. Cine şi-ar fi imaginat că voi primi premiul „Lucian Blaga“ pentru poezie în 2002 şi că voi publica articole în
„Observator Cultural“ şi poezii în gazetele de literatură? Că voi participa la
aproape toate ediţiile Festivalului Ovidiu şi că voi convinge pe cei mai de vază
scriitori israelieni să participe la Festival? De asemenea, am avut cinstea să
iniţiez şi să conduc seri Nichita Stănescu la Tel Aviv încă în 2002.
Întreaga influenţă benefică pe care
reîntoarcerea în România a avut-o asupra mea şi a poeziei mele, toate
prieteniile cu oameni extraordinari pe care i-am cunoscut aici, îmbogăţirea mea
sufletească au început, fără nicio legatură aparentă, cu gestul lui Mihai Pop,
care a cerut ajutoare medicale pentru pacienţii săi şi cu alegerea Facultaţii
din Tel Aviv de a mă trimite pe mine fiindcă vorbeam limba română.
Absolut din întâmplare – cum spunea
Topârceanu.
Ultimul
volum de poezii, „Încă“, semnat Riri Sylvia Manor, a apărut la editura Tracus
Arte din Bucureşti, în 2013.
