Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Eu sunt România!

Viața Medicală
Dr. Ruxandra MORARU joi, 24 noiembrie 2011
   O lume ireală. În fiecare dimineaţă mă trezeam cu ochii în fereastra unde un maiestuos tei sălbatic se tânguia sub vântul albastru tivit de cârduri de ciori în zbor. Mari şi triste. Frunze roşii care umpleau pământul, mai mult şi mai mult… Cer limpede, uneori doar cenuşiu, fără nori, singur şi imuabil ca o eternitate pe care am să o petrec aici.
   O lume pe care nici acum nu o cuprind total în suflet cu familiaritatea aceea senzorială, oricum ai dori, olfactivă, gustativă sau tactilă, care defineşte „acasă în România“. Singurul mod în care mă văd integrându-mă aici până la definire este printr-o intensă interacţiune cu poporul englez, interacţiune care conţine tot: de la ciocnitul în metrou până la ciocnirile de idei în şedinţe sau a unui pahar de vin, seara, într-un loc de relaxare. De aceea simt, văd, mă gândesc, mă rog, meditez şi iar privesc în jur, Anglia a integrat multe etnii în poala sa cuprinzătoare şi britanică. Dar cum simt ele cu adevărat acasă? Banal şi mundan, un gând: ei simt aşa cum miroase prin bucătăriile lor. Englezii, cu practicalitatea unui popor nordic care nu face caz de masa de prânz, cu o bucătărie definită lapidar de prea multă prăjeală; fish and chips, beans on toast, roast dinner, condimentată frivol şi uneori nenecesar cu mentă, rozmarinul şi poate berea dinpub-ul din colţ după orele de serviciu. Indienii simt în felul lor şi de aceea Londra cea mare (Greater London) miroase a curry, samossa, tandori, massala. Iar noi, est- şi sud-est europenii respirăm miros de cafea proaspătă şi de măsline roşii.
   Prima mea lecţie de adaptare a venit chiar din partea filiaţiei mele – fiică a gintei latine, a Balcanilor, a Bărăganului, a Levantului, a lumii lui Nastratin Hogea, dar şi a excentricei, ultramodernei şi greu accesibilei lumi a inovatorilor în arte Brâncuşi, Enescu, Eliade, Tzara, Ionesco.
   De curând, s-a deschis timid, la colţul străzii, între Hamlet Court şi London Road, o băcănie turcească şi, aproape la fel de încântată ca atunci când am prins bilete la un regal de muzică clasică al Filarmonicii din Moscova, am comandat patronului cafea turcească, ceea ce, într-un ibric de alamă, a adus încă o tuşă de optimism matinal bucătăriei mele româneşti. În exil, bucătăria proprie (în sensul ei de cuisine) este actul ultim de afirmare culturală. Din această inimă secretă se torc apoi toate celelalte, interioarele clasice româneşti, icoanele pe sticlă şi tablourile pictorilor români, portul zilnic, gândurile tainice din jurnal.
   Această descoperire predilect senzorială, mixtul de Orient şi Occident cu care, în vremurile din urmă, m-a mângâiat pe suflet Salman Rushdie, îmi dă aici putere să ies pe stradă şi să calc cu spatele drept şi bărbia înainte. Îmi dă definiţie, înţelepciune şi dorinţă sa continui. Îmi aduce pe buze proverbul potrivit, care, ca o mantră, îmi croieşte gândul şi fapta în minutul următor, dar îmi şi pune balsam pe inimă când mă întorc acasă însingurată şi golită de energie după o zi plină de decizii şi… tot mai multe decizii.
   Iar dacă această discuţie în propria ţară este doar o seducătoare speculaţie intelectuală, în străinătate, ca să te poţi adapta, trebuie să ştii cine eşti! Până nu te identifici la lacrimi cu naţia ta şi nu îţi înţelegi fiecare picătură de sânge ce îţi curge în vine, nu ai nici cum să vii cu aportul tău la noua societate şi nici cum să te amesteci confortabil în mulţimea de pe stradă.
   Aşa că odată ce ochii mei au văzut în oglindă românca din mine, mi-am suflecat mânecile şi am pornit la lucru în marea societate britanică, ce m-a îmbrăţişat cu interes şi – aş spune acum – cu nesperată dragoste şi apreciere. Am lăsat deoparte complexe de inferioritate, sperieturi sociale nejustificate şi altele de acum catalogate bovarisme şi am adus ceva apreciat şi stimat. Pe mine şi experienţa mea umană şi profesională. Şi atât de mult avem de dat noi, românii!
   Am fost conştientă că pentru aceşti oameni, dintre care unii nu aveau habar despre România, eu sunt România şi, deşi rezident britanic, ei îşi doresc să îmi aduc bagajul românesc de inteligenţă, cultură, experienţă, înţelepciune şi să îi ajut şi eu să construiască o societate mai bună şi mai (curios fapt!) proactivă.
   Integrarea mea este un proiect în lucru şi îmi face bine, din când în când, să mă uit în spate şi să fac un bilanţ anual. Am ajuns aici pe 14 octombrie şi îmi face plăcere sa inventariez ce am făcut, în fiecare an, de ziua sfintei Paraschiva. În primul an îmi plângeam soarta pe un geamantan, gata să înfrunt pribegia cu inimă de fefeleagă. În anul al doilea, ca să serbez „anul de rezistenţă“, am ieşit la un minion restaurant secret, în mijlocul lui Pic District, zonă muntoasă şi cu vânturi frivole, a Angliei mijlocii, acolo unde, în faţa unui foc mare într-un şemineu de piatră roasă de secole, câteodată chiar şi prinţul îşi soarbe (aşa se şopteşte) coniacul. În al treilea an al şederii mele, am avut o şedinţă cu toate colectivele de cercetare, la universitate, la Londra, iar anul trecut eram într-un panel de interviu pentru noii tutori din clinica pe care o conduc acum… Este mult? Este puţin? Anul acesta, ca o expresie a faptului că partea profesională este deja aşezată şi stabilă, îmi întorc pentru prima oară ochii spre ceea ce inima mea doreşte şi spre căldura relaţiilor mele de familie, aşa că la 14 octombrie mergeam să îmi iau părinţii de la aeroport. Acum mai mult ca oricând sunt convinsă că mă aflu pe drumul cel bun, că fiecare lacrimă de bucurie sau de tristeţe este o nouă cărămidă la această punte dintre sufletul meu şi inima Albionului.
   Anul acesta a avut loc recensământul britanic. S-a desfăşurat pe parcursul câtorva săptămâni, a fost obligatoriu şi, din câte ştiu, marea majoritate s-a conformat. Pentru că englezii lasă totul pentru ultimul moment, cele câteva zile de la final au creat oarece tevatură la clinică. Într-o dimineaţă, după ce numărătoarea s-a încheiat, discutând cu conferenţiarul meu, mi-a mărturisit că el, deşi englez, a avut dificultăţi în a se caracteriza pe sine ca britanic sau englez, aşa cum cerea una dintre întrebări. S-a uitat la mine cu speranţă şi m-a întrebat: „Tu, desigur, te-ai declarat britanică, nu?“. I-am spus că nu, că încă nu, mă simt încă foarte româncă şi i-am văzut dezamăgirea în ochi. Dar nu a durat mai mult de zece secunde şi a izbucnit cu voioşie: „Ei bine! E mai uşor să scoţi o femeie ca tine din România decât să scoţi România dintr-o femeie ca tine“.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.