O
lume ireală. În fiecare dimineaţă mă trezeam cu ochii în fereastra unde un
maiestuos tei sălbatic se tânguia sub vântul albastru tivit de cârduri de ciori
în zbor. Mari şi triste. Frunze roşii care umpleau pământul, mai mult şi mai
mult… Cer limpede, uneori doar cenuşiu, fără nori, singur şi imuabil ca o
eternitate pe care am să o petrec aici.
O
lume pe care nici acum nu o cuprind total în suflet cu familiaritatea aceea senzorială,
oricum ai dori, olfactivă, gustativă sau tactilă, care defineşte „acasă în România“.
Singurul mod în care mă văd integrându-mă aici până la definire este printr-o
intensă interacţiune cu poporul englez, interacţiune care conţine tot: de la
ciocnitul în metrou până la ciocnirile de idei în şedinţe sau a unui pahar de
vin, seara, într-un loc de relaxare. De aceea simt, văd, mă gândesc, mă rog,
meditez şi iar privesc în jur, Anglia a integrat multe etnii în poala sa
cuprinzătoare şi britanică. Dar cum simt ele cu adevărat acasă? Banal şi mundan, un gând: ei simt aşa cum miroase prin bucătăriile
lor. Englezii, cu practicalitatea unui popor nordic care nu face caz de masa de
prânz, cu o bucătărie definită lapidar de prea multă prăjeală; fish and chips, beans on toast, roast dinner,
condimentată frivol şi uneori nenecesar cu mentă, rozmarinul şi poate berea dinpub-ul din colţ după orele de
serviciu. Indienii simt în felul lor şi de aceea Londra cea mare (Greater London) miroase a curry,
samossa, tandori, massala. Iar noi, est- şi sud-est europenii respirăm miros de cafea proaspătă şi de măsline
roşii.
Prima
mea lecţie de adaptare a venit chiar din partea filiaţiei mele – fiică a gintei
latine, a Balcanilor, a Bărăganului, a Levantului, a lumii lui Nastratin Hogea,
dar şi a excentricei, ultramodernei şi greu accesibilei lumi a inovatorilor în
arte Brâncuşi, Enescu, Eliade, Tzara, Ionesco.
De
curând, s-a deschis timid, la colţul străzii, între Hamlet Court şi London Road,
o băcănie turcească şi, aproape la fel de încântată ca atunci când am prins
bilete la un regal de muzică clasică al Filarmonicii din Moscova, am comandat
patronului cafea turcească, ceea ce, într-un ibric de alamă, a adus încă o tuşă
de optimism matinal bucătăriei mele româneşti. În exil, bucătăria proprie (în
sensul ei de cuisine) este actul
ultim de afirmare culturală. Din această inimă secretă se torc apoi toate
celelalte, interioarele clasice româneşti, icoanele pe sticlă şi tablourile
pictorilor români, portul zilnic, gândurile tainice din jurnal.
Această
descoperire predilect senzorială, mixtul de Orient şi Occident cu care, în
vremurile din urmă, m-a mângâiat pe suflet Salman Rushdie, îmi dă aici putere să
ies pe stradă şi să calc cu spatele drept şi bărbia înainte. Îmi dă definiţie, înţelepciune
şi dorinţă sa continui. Îmi aduce pe buze proverbul potrivit, care, ca o mantră,
îmi croieşte gândul şi fapta în minutul următor, dar îmi şi pune balsam pe inimă
când mă întorc acasă însingurată şi golită de energie după o zi plină de
decizii şi… tot mai multe decizii.
Iar
dacă această discuţie în propria ţară este doar o seducătoare speculaţie
intelectuală, în străinătate, ca să te poţi adapta, trebuie să ştii cine eşti!
Până nu te identifici la lacrimi cu naţia ta şi nu îţi înţelegi fiecare picătură
de sânge ce îţi curge în vine, nu ai nici cum să vii cu aportul tău la noua
societate şi nici cum să te amesteci confortabil în mulţimea de pe stradă.
Aşa
că odată ce ochii mei au văzut în oglindă românca din mine, mi-am suflecat mânecile
şi am pornit la lucru în marea societate britanică, ce m-a îmbrăţişat cu
interes şi – aş spune acum – cu nesperată dragoste şi apreciere. Am lăsat
deoparte complexe de inferioritate, sperieturi sociale nejustificate şi altele
de acum catalogate bovarisme şi am adus ceva apreciat şi stimat. Pe mine şi
experienţa mea umană şi profesională. Şi atât de mult avem de dat noi, românii!
Am
fost conştientă că pentru aceşti oameni, dintre care unii nu aveau habar despre
România, eu sunt România şi, deşi rezident britanic, ei îşi doresc să îmi aduc
bagajul românesc de inteligenţă, cultură, experienţă, înţelepciune şi să îi
ajut şi eu să construiască o societate mai bună şi mai (curios fapt!) proactivă.
Integrarea
mea este un proiect în lucru şi îmi face bine, din când în când, să mă uit în
spate şi să fac un bilanţ anual. Am ajuns aici pe 14 octombrie şi îmi face plăcere
sa inventariez ce am făcut, în fiecare an, de ziua sfintei Paraschiva. În
primul an îmi plângeam soarta pe un geamantan, gata să înfrunt pribegia cu inimă
de fefeleagă. În anul al doilea, ca să serbez „anul de rezistenţă“, am ieşit la
un minion restaurant secret, în mijlocul lui Pic District, zonă muntoasă şi cu
vânturi frivole, a Angliei mijlocii, acolo unde, în faţa unui foc mare într-un şemineu
de piatră roasă de secole, câteodată chiar şi prinţul îşi soarbe (aşa se şopteşte)
coniacul. În al treilea an al şederii mele, am avut o şedinţă cu toate
colectivele de cercetare, la universitate, la Londra, iar anul trecut eram într-un
panel de interviu pentru noii tutori din clinica pe care o conduc acum… Este
mult? Este puţin? Anul acesta, ca o expresie a faptului că partea profesională
este deja aşezată şi stabilă, îmi întorc pentru prima oară ochii spre ceea ce
inima mea doreşte şi spre căldura relaţiilor mele de familie, aşa că la 14
octombrie mergeam să îmi iau părinţii de la aeroport. Acum mai mult ca oricând
sunt convinsă că mă aflu pe drumul cel bun, că fiecare lacrimă de bucurie sau
de tristeţe este o nouă cărămidă la această punte dintre sufletul meu şi inima
Albionului.
Anul acesta a
avut loc recensământul britanic. S-a desfăşurat pe parcursul câtorva săptămâni,
a fost obligatoriu şi, din câte ştiu, marea majoritate s-a conformat. Pentru că
englezii lasă totul pentru ultimul moment, cele câteva zile de la final au
creat oarece tevatură la clinică. Într-o dimineaţă, după ce numărătoarea s-a încheiat,
discutând cu conferenţiarul meu, mi-a mărturisit că el, deşi englez, a avut
dificultăţi în a se caracteriza pe sine ca britanic sau englez, aşa cum cerea
una dintre întrebări. S-a uitat la mine cu speranţă şi m-a întrebat: „Tu,
desigur, te-ai declarat britanică, nu?“. I-am spus că nu, că încă nu, mă simt încă
foarte româncă şi i-am văzut dezamăgirea în ochi. Dar nu a durat mai mult de
zece secunde şi a izbucnit cu voioşie: „Ei bine! E mai uşor să scoţi o femeie
ca tine din România decât să scoţi România dintr-o femeie ca tine“. 
