Zărim,
în drumurile noastre, oameni care-şi trăiesc viaţa în văzul tuturor. Fiecare cu
povestea sa. E surprinzător să vezi aspecte de viaţă intimă derulate în public,
de parcă între noi şi ei ar exista paravane şi pereţi. Pesemne că, mental, aceşti
oameni şi-au ridicat ziduri şi au creat locuinţe imaginare pe care numai ei le
pot vedea şi unde numai ei pot locui. Dinspre noi însă, de cealaltă parte a
zidului invizibil, totul se vede. Sau poate nu. De ambele părţi poate fi o
anumită orbire: ei, preocupaţi de a-şi comprima făpturile, spre a intra în
firidă, noi, preocupaţi de-a ne gonfla cât mai mult.
La câţiva
paşi de Spitalul de Urgenţe Oftalmologice din Bucureşti, în parcare, doi fraţi
se strâng în braţe sau îşi sunt unul altuia reazem. În zona verde dintre
Spitalul „Sf. Spiridon“ şi clădirea UMF Iaşi, peste capacele de canal, prin
care se strecoară aburi calzi, doi bărbaţi îşi trag bucăţi de pătură peste cap.
Extensii ale suferinţei, aceste zone din jurul unor spitale, sunt pentru noi,
casnici ai suferinţei, prilej de a medita.
Se întâmplă
să ne servim cafeaua şi să privim pe geam. Înăuntru, vedem oameni chirciţi de
durere în pat, la care, din datorie, mergem, apoi, privim afară şi vedem oameni
chirciţi de durere, care nu se vaită, nu ne cheamă, şi nu mergem. Unii ne amuzăm,
alţii comentăm. Niciun pas însă spre cei de afară.
În
interiorul zidurilor, mlaştina durerii. În afara lor, mlaştina nepăsării. Şi din
interior şi din exterior, aceleaşi priviri nepăsătoare. Câte un bolnav cu
pansament la ochi sau cu o pungă atârnând pe sub pijama se opreşte în dreptul
lor. Vreme de câteva clipe, cele două suferinţe se recunosc şi, în tăcere,
aplecându-se, îi vezi intrând pe uşa invizibilă a casei lor.
Manualele
despre suferinţă de pe rafturile clinicilor şi ale universităţilor scriu despre
orice, dar nu şi despre ceea ce suferinţa însăşi vorbeşte. Despre evaluarea cu şublerulvs evaluarea cu inima. Despre
trecerea de la atenţii la atenţie. Despre cele trei care rămân…
Iar mai mare dintre ele este YouBirea.