Autoarea
citatului alăturat nu este foarte cunoscută în literatura de specialitate. N-a
publicat mult și nici nu oferă prezentări care să facă vâlvă în lumea medicală.
Dar, dacă ne luăm după conținutul unui articol recent publicat, se pare că e
vorba de o excelentă cliniciană, posesoarea unui deosebit de dezvoltat simț al
examenului fizic și mai ales un talentat dascăl. Detaliile pe care le oferă
cititorului dau senzația că autoarea se referă la o atitudine demult perimată
față de pacientul aflat pe patul de spital sau în cabinetul medicului. Sfaturi
cum ar fi obligativitatea de a descălța orice pacient și a nu uita a-i scoate
ciorapii (în scopul decelării unui focar infecțios la un pacient diabetic) sau
examenul limbii pentru a găsi semne de deshidratare par a fi luate din
tratatele de semiologie de acum un secol. Osler s-ar fi bucurat mult să
descopere în această doctoriță un asemenea urmaș!
Fără
să fiu implicat în mod activ în ultimii ani în procesul de educație a
studentului în medicină, am senzația clară că s-a creat o discrepanță serioasă
între ceea ce studentul e învățat în primii ani clinici și felul cum e obligat
(de împrejurări!) să acționeze în fața pacientului, mai ales a celui
ambulatoriu. Personal, mă simt terorizat de ideea că mă repet de fiecare dată
când îmi iau libertatea de a aborda un subiect legat de atitudinea clinică a
medicului care „respiră” în fiecare moment doar datele oferite de sistemul de
computerizare a fișei medicale. Frecventele mele întâlniri din ultimii ani cu
clinica îmi oferă certitudinea că într-adevăr am devenit sclavii propriilor
noastre instrumente.
Cunosc
replicile ce ar putea veni din diferite colțuri ale profesiei noastre. Nu
demult, am avut ocazia de a discuta cu un mai tânăr coleg despre importanța
utilizării stetoscopului (de care vorbea Melissa Walton-Shirley). Stimatul meu
coleg îmi aduse ca suprem argument exemplul detectării unei pneumonii banale nu
prin simpla auscultare a toracelui, ci prin efectuarea unei radiografii
pulmonare anteroposterioare. – Câte asemenea cazuri aș fi putut ignora dacă nu
trimiteam pacientul la examen radiologic? – Deci trimiți la radiografie fiecare
pacient subfebril prezentând catar nazal și tuse iritativă? Fără să-i asculți
plămânii? Întrebarea mea provocă o ușoară nesiguranță. – Bineînțeles, nu pe
toți, ci mai ales pe cei mai vârstnici și dacă nu sunt presat de timp și în
sala de așteptare nu s-au adunat prea mulți pacienți... Aș fi vrut să-l întreb
și cum stăm cu luarea anamnezei, cu măsurarea tensiunii arteriale și cu
auscultarea cordului – da, la pacientul vârstnic, pentru a decela o eventuală
tulburare de ritm, cu sau fără legătură cu afecțiunea acută.
Recent,
am avut ocazia să discut, la o ceașcă de cafea, cu un coleg care a apelat la
ajutorul medicinii ambulatorii pentru o afecțiune intercurentă. Colegul se
arătă bulversat. Prin forța împrejurărilor, ajunsese în cabinetele a trei
medici: cel de familie, pneumologul și specialistul în boli infecțioase. Primii
doi se mulțumiră cu ceva mai mult decât o succintă anamneză, urmată de
trimiterea la examene de laborator și radiologice, care evidențiaseră în mod
corect diagnosticul. Doar cel de al treilea, la care ajunsese pentru o
recomandare legată de continuarea tratamentului antibiotic, îl supuse la un
complet examen clinic și o anamneză amănunțită, cu care ocazie descoperise o
incompatibilitate între unul din medicamentele pe care pacientul-coleg le lua
în mod curent și antibioticul prescris.
Sunt
convins că voi fi înțeles de majoritatea celor care vor citi aceste rânduri.
Pericolul unei asemenea atitudini din partea unui coleg mai în vârstă (ca
mine!) e senzația pe care o degajă, cea de aer de superioritate pe care o
induce o astfel de discuție. A persevera într-o asemenea direcție poate produce
un efect invers decât cel dorit, pentru că, până la urmă, chiar dacă de partea
medicului în vârstă se află ani și ani de experiență clinică, avantajul colegului
tânăr e capacitatea sa de a se informa online, de a fi la curent cu tot ce s-a
publicat „ieri” și cu rezultatele statistice ale ultimului studiu clinic. Oare
cum poate fi convins tânărul specialist că între cele două atitudini nu există,
de fapt, nicio contradicție? Pericolul e clar: orice discuție pe acest subiect
va aduce argumente de o parte sau de alta, iar la sfârșitul ei cei doi se vor
despărți așa cum s-au întâlnit, fără să se fi convins unul pe altul.
Importanța
educației din facultatea de medicină nu poate fi subestimată. Așa cum un tânăr
pianist va „trage” după el elementele (pozitive și negative) acumulate în
primii ani de studiu, tot așa fiecare din noi părăsește școala de medicină cu
un bagaj comportamental care reflectă cele predate și însușite de-a lungul
anilor. Și atunci, te întrebi: ce pot oferi din punct de vedere educativ anii
de practică medicală de după absolvire? Oare continua influență a celor ce
posedă mai multă experiență clinică poate schimba în bine atitudinea tânărului
medic aflat la începutul carierei sale profesionale?
Eu
sunt adeptul educației continue, bazate nu pe dogme și lecții „de la catedră”,
ci în primul rând pe exemplul pe care suntem obligați să-l dăm celor din jur. A
nu se uita, noi, dascălii, ne aflăm în permanență în obiectivul celor mai
tineri. Și chiar dacă tendința lor e de a critica unele manifestări ce li se
par incorecte, pericolul constă în posibilitatea că până la urmă vom fi copiați
și defectele noastre profesionale vor deveni un fapt obișnuit în atitudinea
celor ce ne înconjoară.
Mă
uit în spate și nu mă pot opri de la a enumera noianul de noțiuni,
comportamente și atitudini față de pacient acumulate în anii de internat ATI
petrecuți în „umbra” profesorului Theodor Burghele, de la care am învățat o mulțime
de lucruri, cele mai multe pozitive, dar mai ales unele care mi-au arătat
necesitatea aplicării discernământului logic și evitarea unor greșeli cu
posibile consecințe negative. Dar, dacă aș fi întrebat care e elementul ce mi-a
fost infiltrat în sânge de dascălii mei de acum mai bine de jumătate de secol,
n-aș avea niciun semn de întrebare: atitudinea umană față de pacient și arta
comunicării cu cel aflat în îngrijirea mea.
Într-o
lume în care robotica câștigă teren în activitatea medicală cotidiană (și chiar
și în sala de operații), pericolul e de a considera pacientul un robot cu
probleme patologice ce trebuie rezolvate, ceva similar cu atitudinea
tehnicianului de garaj care se ocupă de repararea defecțiunii unui automobil.
În
prezent, se vorbește și se scrie din ce în ce mai mult despre influența stării
psihologice a pacientului chirurgical asupra evoluției postoperatorii și
postanestezice. Nenumărate studii indică efectul salutar al gândirii pozitive a
pacientului aflat în fața unei intervenții elective. Toate posibilele efecte
negative ale perioadei postoperatorii (nivelul durerii, întârzierea reluării
tranzitului intestinal, mobilizarea întârziată) vor fi în mare măsură estompate
de o atitudine pozitivă, care depinde nu numai de personalitatea bolnavului, ci
și de modul cum a fost el pregătit în vederea actului operator. Pregătirea
psihologică nu se face prin corespondență și nici folosind fraze tipice,
dinainte cunoscute și așteptate, urmate de semnătura pacientului pe formularul
de consimțământ informat.
Literatura
de specialitate indică necesitatea de a depista la timp un anumit tip de
personalitate care, neluat în considerare, se acompaniază de o evoluție
postoperatorie furtunoasă. Specialiștii o numesc personalitate de tip „D” (de
la distress), definită ca o tendință de a accentua aspectele negative
ale existenței zilnice, iritabilitate, inhibiție socială și lipsă de siguranță
de sine. Depistarea la timp a acestei inclinații psihologie negative necesită
discuții cu pacientul în cauză, în încercarea de a-i ameliora starea cu
ajutorul cuvintelor și al medicației preoperatorii, pentru a diminua astfel
pericolul unei evoluții postoperatorii dificile.
În Israel, situația prezintă o fațetă
deosebită, legată de bariera de limbă, întâlnită de foarte multe ori în
instituțiile medicale. În prezența unei emigrații constante din diverse colțuri
ale lumii, soluția nu e simplă, deși se încearcă diverse metode organizatorice
de a ameliora comunicarea cu pacientul. Dar aceste dificultăți nu pot justifica
lipsa de atenție a medicului față de individul bolnav aflat în îngrijirea sa. O
discuție practică, o anamneză atentă, un sfat adaptat la caracteristicile
personalității fiecărui pacient sunt elementele de bază ale comunicării. Doar
așa se poate câștiga încrederea pacientului în tratamentul propus și în
competența medicului curant.
|
„Când un student în primul an clinic
ajunge în secția mea, ochii îi strălucesc și privirea sa indică entuziasm și
interes. Iar atunci când îi plasez în urechi stetoscopul pentru prima oară, un
moment de tăcere totală e urmat de un zâmbet larg și generos, produs de faptul
că a putut auzi bătăile unui cord străin.”
(Melissa Walton-Shirley) |
