„O
să încep mesajul meu prin a vă spune că articolul pe care l-ați scris pentru
«Viața medicală» săptămâna trecută m-a făcut să plâng. Ați spus lucruri care nu
sunt spuse niciodată. Eu sunt speriată de lipsa de cunoștințe pe care mă gândesc
că o am. Sunt speriată și de cât de puțin pregătită sunt pentru viața de medic.
Cu toate acestea, mă gândesc că eu, în comparație cu colegii mei, am avut
oportunitatea să mi se «deschidă ochii» și să văd asta în timpul stagiului pe
care l-am efectuat ca student Erasmus.“ Noi ar trebui să fim primii care
plângem, pentru că – se poate spune destul de apăsat – modul în care acești
colegi, viitori medici, se pregătesc intră în responsabilitatea noastră.
Mesajul
a continuat astfel: „Nu vreau să-i laud pe cei din afară, dar copiii ăia de
vârstă cu mine și mai mici decât mine sunt pregătiți încă din anul 3 să înceapă
să se descurce și să facă față vieții dintr-un spital sau dintr-o altă
instituție sanitară. Sunt antrenați zi de zi, stagiu de stagiu, printr-o
continuă simulare a ceea ce înseamnă a fi rezident și apoi medic. Ei nu merg
doar la cursuri și nu învață doar teorie pe care să o reproducă într-un mod mai
mult sau mai puțin potrivit. Ei văd cazuri clinice, scriu sau participă la
completarea corectă și conștiincioasă a foilor de observație, sunt lăsați
singuri cu pacienții, sunt nevoiți să vorbească cu pacienții, să facă față unor
situații urgente, sau chiar să și greșească! Și să învețe (și) din asta“.
Recitind mesajul pe care l-am primit și impresionat de aspectele relatate,
mi-am adus aminte de alte istorisiri ale unor colegi mai mici. Și ei povesteau
că sunt lăsați „singuri cu pacienții“, însă într-un mod cu totul diferit, adică
singuri-singuri, fără călăuzire, fără să fi fost învățați ce urmează să facă.
Medicina nu se poate învăța conform „gândirii“ unor „profesori“ de înot, care
iau copilul, îl aruncă în apă în bazinul cu adâncime de trei metri, înainte de
a îi fi explicat măcar ce înseamnă să facă pluta. Cum ar fi să pornească o
armată într-o acțiune militară și să înceapă să învețe să utilizeze armele din
dotare după ce atacul dușmanului a început deja, în forță?
Povestea
continuă: „În anii 5 și 6, studenții lor sunt mult mai pregătiți în comparație
cu rezidenții noștri din primii ani. Am fost acolo și m-am întristat foarte
tare analizând comparativ lipsa mea de pregătire din anii precedenți și,
respectiv, oportunitățile care le sunt oferite lor, cu toate că nu ar fi deloc
greu să se procedeze la fel și cu noi, aici. Realizând toate acestea, m-am
întors acasă cu gândul de a încerca să umplu goluri – goluri mari. Sunt decisă
să fac asta. Însă mă gândesc în același timp la faptul că mulți din colegii mei
nu conștientizează ce urmează, nu realizează că nu vom mai fi studenți care
merg la cursuri fără nicio responsabilitate, ei nu înțeleg, poate, ce meserie
ne-am ales. Nu ni se explică și nici nu facem vreun efort să descoperim
adevărul. Îmi aduc aminte că în anul 2 era un profesor care încerca să ne
transmită acest mesaj și unii dintre noi îl blamau și se întrebau «de ce nu
vorbește doar despre materia din care vom da examen?». E drept și că poate eram
prea mici ca să înțelegem“. Este cu mult mai ușor să „îți vezi de materia ta“
și „să nu te bagi“. Doar că menirea unui profesor nu este atât de ușoară. Este
posibil (și constat, cu amărăciune, de douăzeci și opt de ani) să vorbești
degeaba sau aproape degeaba. Este posibil să ai în permanență senzația că
mesajul pe care încerci să îl transmiți parcă nu ajunge niciunde și la nimeni.
Dar asta nu îți permite să cedezi. Trebuie să continui și să îți păstrezi
speranța, în ciuda evidențelor.
Iar
evidențele sunt demonstrate, apăsător: „Dar de ce mă lovesc eu zi de zi? Astăzi
ajung acasă mai mult plângând, însă de această dată în primul rând din cauza
colegilor. Am constatat că, parcă, de fiecare dată când încerci să faci ceva în
plus în facultate, să te «desprinzi» de cei 90% din studenții la medicină care
par că nu sunt interesați de nimic în afară de prezența semnată la cursuri, de
notele care te «încadrează» la taxă sau la buget, ajungi să fii tratat de
«colegii» tăi drept un băgător în seamă, care urmărește o notă mai mare și
atât. Eu știu că nu sunt așa, eu doresc să știu, să fiu în stare să aplic
practic ceea ce am învățat, să pot să mă descurc atunci când vin în contact cu
pacientul și să îi fiu de folos acestuia. Pentru aceasta caut informația, vreau
să înțeleg mecanismele, pun întrebări, vreau să fac prezentări la congrese,
vreau să fac mai multe – și îi văd pe «colegii» mei cum mă privesc cu supărare,
cu iritare – dar nu fac toate acestea ca să ies în evidență, ci pentru viitorii
mei pacienți. Colegii mei nu înțeleg, iar eu m-am săturat să mă las să pic în
mulțime doar ca ei să nu se mai uite urât la mine. Mereu îi văd cum critică pe
oricine își dă mai mult interesul în loc să se gândească să îi urmeze și să
iasă din nepăsare“. Și iată cum ne aflăm, adânc, într-o fundătură a
necolegialității, într-o situație exemplificativă pe care o întâlnim (prea)
adesea, încă din primii ani de facultate, întețindu-se pe parcurs. Apăsător! Cu
cât îți pasă mai mult, cu cât îți dorești mai mult ca lucrurile să se realizeze
colegial, cu atât este mai apăsător.
Dar
mesajul continuă: „Și apoi mă lovesc de profesorii din facultate, care pun
întrebări, iar mai apoi, dacă răspunsul nu este corect, în ciuda faptului că nu
este bine formulată întrebarea, își bat joc de răspunsul greșit al unui
student. Așa ceva nu se face, «nu îți dai ochii peste cap», nu-l faci prost pe
student oricât de greșit ar fi răspunsul și «nu îl privești de sus». Vreau să
fie ca în străinătate, când nu tremuram să răspund la o întrebare chiar dacă se
întâmpla să greșesc. Mi se spunea de ce este greșit și care este răspunsul
corect și cum trebuie să gândesc. Avem nevoie de mai multă susținere. Trebuie
să fim învățați să vorbim, să punem întrebări! Să nu fim desconsiderați, ci
învățați“. Sunt de acord. Eu am la dispoziție cel mult douăzeci și opt de
cursuri în care încerc să le arăt cum cred că ar trebui să fie relația
profesor–student. Îi las să întrerupă cursul și să întrebe, din când în când mă
opresc eu și pun întrebări, încerc să îi atrag să discute, să explice sau să
răspundă. De cele mai multe ori „sunt barat“, iar încercările mele de a îi
antrena și altfel rămân fără răspuns. Cine zice că „viața de profesor“ este un
lucru ușor? Copiii întâi se miră, apoi uită. Iar dacă situațiile în care se
petrece ca în mesajul de mai sus sunt mai frecvente, atunci vorbim doar despre
meserie și nu despre misiune. Nu putem să ne mai gândim la o vocație, ce să mai
discutăm despre noțiunea de colegialitate?
În
aceste zile am fi putut să ne oprim, să afișăm un cadru negru pentru a sublinia
momentul prin care trecem, să tăcem, să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt și
pentru cei care au nevoie de ajutor (pacienți, familie, personal medical). Dar
am ales să continuăm, păstrând speranța că, vreodată, situația va fi alta, mai
bună. Am să închei puțin diferit dar nu mai puțin important și tot legat de
gândurile la colegialitate, echipă, misiune, vocație. Avem douăzeci și șase de ani
de dezbinare (voită, gândită, organizată) în care, pe principiul „divide et
impera“, românii au fost deseori îndreptați împotriva românilor. În ultimele
zile, fără sens, se aruncă „în eter“ statistici și cifre privitor la școli,
spitale și biserici; o parte din mass-media continuă să încerce să deturneze
atenția de la lucrurile importante și că „construiască“ piste false. Probabil
că oricine știe că primele școli și primele spitale (bolnițe) au fost
întemeiate de Biserică. Românii trebuie să se unească și să nu se lase
dezbinați. De la o colegă mai mică am primit un mesaj, pe care îl consider
încurajator (din timpul pelerinajului la Sfintele Moaște). „Am fost, ca
voluntari AMFOR, la corturile «Crucea Roșie» de la Patriarhie. A fost o noapte
minunată. Nu aș fi putut să mi-o petrec mai bine. Nu am cuvinte să descriu. Am
trecut și împreună cu mama pe la Moaște atunci când ea a ajuns la rând. Poate a
fost momentul în care m-a văzut și ea în postura în care am ajuns, mai mare și
gata să-mi dedic viața pentru a-i ajuta pe ceilalți (eram toți îmbrăcați în
halate și haine «Crucea Roșie»). A fost foarte emoționant pentru mine, am
trecut și m-am rugat plângând.“ Există speranță!