După cifrele furnizate de Colegiul Medicilor din România,
din 2007 până în prezent, sistemul românesc de sănătate a pierdut nu mai puţin
de 14.000 de medici, cei mai mulţi dintre ei plecând să lucreze în străinătate.
Ce credeţi că ar trebui să facă autorităţile şi cum ar putea fi evitat impactul
pe termen lung asupra sănătăţii populaţiei? (Dr. A. M.)
Datele prezentate de preşedintele Colegiului
Medicilor din România sunt amplificate de faptul că numărul medicilor cu drept
de liberă practică, în ţară, a scăzut de la 51.000 în 1990 la 39.000 în 2010.
Balanţa negativă nu ia în considerare numărul – încă necunoscut – de medici
care emigrează imediat după absolvirea facultăţii sau în timpul rezidenţiatului.
Emigraţia medicilor este, în opinia mea, cea
mai mare tragedie din istoria postcomunistă a României. Când spun acest lucru
nu mă refer la efectul pe care aceste pierderi le au asupra calităţii
îngrijirii medicale din România de astăzi, pentru că cititorii „Vieţii
medicale“ realizează mult mai bine decât mine dimensiunea acestui dezastru. Mă
refer la consecinţele de durată, sociale şi demografice, pe care plecarea unui
grup masiv de persoane din segmentul cu cel mai înalt grad de inteligenţă,
putere de muncă şi adaptabilitate din populaţia României le va avea asupra
viitorului ţării.
România este o ţară săracă şi prost condusă.
Populaţia este împărţită într-un segment majoritar, care trăieşte la limita
subzistenţei, un segment infim de recent îmbogăţiţi (fără aptitudini reale, dar
care profită de reţele de influenţă pentru căpuşarea statului) şi o clasă de
mijloc, care încearcă să adauge, prin muncă şi talent, valoare reală condiţiei
sociale şi economice a ţării. Medicii şi familiile lor fac, în general, parte
din clasa de mijloc. Emigrarea unui procent mai mare de 10% din medici (aşa cum
se întâmplă în toate ţările sărace din lume) pune în pericol însăşi existenţa
clasei de mijloc. Fără o clasă de mijloc care creşte ca număr şi influenţă,
România este condamnată la marginalizare în comunitatea naţiunilor, degradarea
resurselor umane şi accentuarea tendinţelor autoritare ale celor care o
guvernează.
Medicii din România vor continua să
emigreze, probabil, în număr din ce în ce mai mare. Într-o lume în care ţările
avansate din Europa şi America de Nord trebuie să asigure îngrijirea unei populaţii
din ce în ce mai îmbătrânite şi „importă“ medici de oriunde pot, superioritatea
condiţiilor de viaţă şi lucru, aprecierea justă a meritelor, stabilitatea
politică şi imparţialitatea justiţiei sunt motive mai mult decât suficiente
pentru a părăsi Romania.
Autorităţile nu pot face nimic pentru a opri
exodul medicilor. Se vorbeşte mult, de exemplu, despre creşterea substanţială a
salariilor rezidenţilor, cu speranţa că această corecţie – necesară şi justă –
poate scădea procentul care emigrează. În opinia mea, o asemenea măsură va creşte
numărul emigranţilor. În acest moment, condiţia precară a rezidenţilor (muncă
multă, prost plătită) funcţionează ca un factor ce descurajează interesul
pentru medicină al liceenilor inteligenţi şi muncitori. Dacă se vor îmbunătăţi
condiţiile de viaţă ale rezidenţilor, facultăţile de medicină vor atrage studenţi
mai buni, care nu vor putea fi mulţumiţi cu ce le poate oferi România şi vor găsi
relativ uşor de lucru în altă parte, după specializare.
Aequanimitaseste
titlul unui discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al
medicinii interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile
aşa cum sunt.
