Am luat o birjă mai puţin
hodorogită din faţa Teatrului Naţional şi am poruncit muscalului bătrân de pe
capră să lase jos coşul, apoi să mă ducă degrabă în cartierul Bonaparte.
Strecurându-ne printre tipuri mai vechi ori mai noi de automobile ale Companiei
Studebaker, franţuzoaicele De Dion-Bouton sau modernele Ford T 1927, cu spiţe
la jenţi, am descins, la ora convenită, în faţa casei de pe strada Belgrad numărul
7. N-am apucat să dibuiesc soneria, când uşa s-a deschis şi, în prag, m-a întâmpinat,
surâzând binevoitoare, amfitrioana. Era însăşi doamna doctor Marta Rainer, cea
dintâi femeie chirurg din România, eroină a Primului Război Mondial, când, rămasă
prin ordinul militar al Marelui Cartier General în Bucureşti, sub ocupaţia nemţească,
condusese, cu gradul de maior, trei spitale de campanie, operând sute de răniţi
şi salvând de la moarte poate alte câteva mii. Acum, după stagii de
specializare în ţară şi în străinătate, dădea consultaţii de ginecologie în
propriul cabinet. Mi-am declinat numele, era la curent cu scopul vizitei mele,
i-am oferit şocolăţile cumpărate de la Capşa, frumos ambalate într-o cutie de
catifea grena şi buchetul de frezii aurii care, în vestibulul îngust, răspândiseră
deja un parfum suav. Mi-a mulţumit.
– Vă invit în grădină, profesorul va coborî îndată.
Am nimerit într-un nebănuit paradis floral. Soţii Rainer izbutiseră târziu,
după ce o bună parte din viaţă fuseseră chiriaşi, să-şi ridice o casă, începută
în 1924 şi terminată în anul următor.
– Am construit-o cu greutăţi de nedescris, îşi aminteşte dna Rainer. Plăteam
nişte dobânzi la banii împrumutaţi, dobânzi care mă înfioară şi acum. Era un
loc viran – vreo 500 de metri pătraţi – păşteau pe el oi, vaci, boi; chiar mai
târziu, când l-am împrejmuit, vacile împungeau porţile. „Aşa de rustice erau
terenurile din jur că li se spunea «Lupărie». Soţul meu a scris în actul de
fundaţie al casei următoarele: «Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a început clădirea
aceasta în ziua de 15 iulie 1924, după şi dintr-o muncă încordată de 25 de ani
ca medic practician. Fie ca ea să se săvârşească în pace şi zidurile ei să nu
vadă suferinţă fără leac». (…)“
M-a invitat să iau loc pe unul dintre fotoliile de terasă din pai galben
împletit; a lipsit o vreme, înapoindu-se, după tradiţia de ospitalitate a orăşelului
moldav de unde se trăgea, Târgu-Frumos, cu dulceaţă de cireşe amare într-o
chisea de cristal, apă rece în carafă brumată, o ceaşcă minusculă de cafea
turcească, toate aduse pe o tavă de argint. Mi-a povestit despre vizita sa
berlineză la începutul recentei primăveri, în laboratorul Institului de
patologie al celebrului ginecolog Robert Meyer, unitate medicală excepţional înzestrată
material. A văzut o mulţime de lucrări interesante, le-a arătat pe ale sale.
Dar, impresionată a fost cu adevărat de studiile profesorului Bernhard Zondek
de la Spitalul Municipal Berlin-Spandau, anume cele privind testul pentru
diagnosticul precoce al sarcinii. O noutate absolută! Clinica lui Zondek e un
model de organizare – îmi spune. Asistenţii săi primesc casă şi masă, 250 de mărci
lunar, surorile sunt bine îmbrăcate şi hrănite, „infirmiera de la sala de operaţie
este o minune de abilitate şi curăţenie“. Oraşul Berlin are 14 asemenea
spitale. „Cum n-am eu câţiva ani mai puţin, că mi-aş vinde cenuşa din vatră şi
aş lucra aici în laborator măcar un an!“, afirmă, cu un entuziasm tineresc şi o
locvacitate feminină care mi-a iscat un gând: să-i solicit viitorul interviu…
Admiram încă o magnolie abia înflorită, vişinii în plină explozie albă,
ninsoarea deasă de petale de sub caişi, când, scuzându-se pentru cele câteva
minute de întârziere, şi-a făcut apariţia profesorul Francisc Rainer. Mi-a întins
mâna afabil, fără a excela prin a surâde; era un bărbat înalt, cu ochii pătrunzători,
o mustaţă deasă depăşind colţurile buzelor. Avea o voce bine timbrată, se
exprima fără volutele calpe ale dialogului convenţional ori interminabile
paranteze. Ceea ce remarcaseră elevii săi mi se părea adevărat – „avea în el
ceva de mag“. Bineînţeles, purta costum închis la culoare, cravată, jiletcă.
– Îmi lăudaţi grădina, îmi face plăcere, vă mulţumesc mărturisindu-vă,
totodată, că în anul acesta (1929) m-am hotărât să-mi însemn într-un jurnal
succesiunea anotimpurilor jalonată de momentul înfloririi plantelor pe care,
mai ales Marta, dar şi eu le iubim atât. Reţin însă şi pe de rost aceste etape:
la sfârşit de martie, s-au ivit ghioceii; de Paşti – când, după cum ştiţi, din
cauza modificărilor de calendar, Biserica ortodoxă a stabilit sărbătoarea
pentru 22 martie, stil vechi, adică 4 aprilie, stil nou – au apărut viorelele şi
crocuşii, apoi toporaşii. Pe 23 aprilie au crăpat mugurii perilor, au făcut
boboci lalelele din dreptul crinilor, o lumină solară au adus parcă, în grădina
noastră, la sfârşit de aprilie, forsythiile, iar acum a început să înflorească
liliacul de lângă ulmul nostru cu coajă malformată, cum l-am numit. Va sosi şi
vremea irişilor, a iasomiei, nu mai vorbesc de trandafirii nobili pe care i-am
plantat aproape în toate părţile. În sfârşit, bujorii cu mirosul lor delicat şi
nuanţe de roşu, roz, alb… Dar, să trecem la subiectul „interview“-ului, cum
spun colegii dv britanici, pentru scrierea căruia ne-aţi onorat cu vizita.
După ce ne reaşezăm, sorb din cafeluţa aromată dar care se cam răcise,
scot blocnotesul din buzunar, pregătindu-mă să notez, îi adresez profesorului o
primă întrebare:
– Între numeroasele dv. preocupări, una asupra căreia v-aţi aplecat în
mod deosebit, e cea didactică, de profesor, de pedagog. Iar studenţii dv. de la
Iaşi, acum şi de la Bucureşti, erau şi sunt fascinaţi de concretizarea acestei
vocaţii. O dovadă fiind amfiteatrele cu băncile ocupate până la refuz la
cursurile dv… Care este explicaţia acestui desăvârşit succes, absent – se ştie
– la expunerile ţinute de către mulţi dintre colegii dv.?
– Deşi nu-mi stă în obicei să mă confesez public, mă destăinui – iată –
acum, dv. Încă din perioada mea de început, la Iaşi, fiecare lecţie, dar mai
ales cea de deschidere a cursului anual de Anatomie o redijam cu mare îngrijire;
alcătuiam apoi un dosar care să le cuprindă pe toate, căci revederea lor îmi
servea ca măsură a progresului realizat, ceea ce era esenţial pentru mine. Una
dintre acestea, de pildă, trebuia să caracterizeze nivelul cunoştinţelor mele
despre organismul uman, luat ca un întreg. Aveam grijă, de fiecare dată, s-o ţin
în astfel de condiţii, încât să pot desfăşura pe deplin, cu toată amploarea
lor, calităţi intelectuale precum: puterea de a alege faptele caracteristice şi
de a le prezenta în aşa fel şi într-o astfel de ordine, încât să rezulte în
mintea ascultătorilor – deşteptată în chipul cel mai viu prin ciocnirea cu cele
auzite – o senzaţie intensă, o cvasiînţelegere, prin anticipare, a chestiunii
mari puse: problema formei omeneşti, o concepţie vie asupra organismului uman.
Seara, după fiecare lecţie, căutam să mi-o fixez pe hârtie cât mai complet.
Aveam grijă de a nota aparte, de exemplu, termenii reprezentativi, desigur, în
mod rezumativ, ca să-i pot controla mai lesne şi mai deseori; de asemeni,
cuvintele care se articulează mai greu. Apoi mă preocup de sortarea cu atenţie
a planşelor, să fie cât mai reprezentative, cât mai clare. Uneori, îmi aleg
teme speciale, pe care le pregătesc îndelung, cum au fost cele asupra eredităţii
– citologie şi experimentaţie. Am abordat, tot aşa, într-un curs, nidaţiunea.
Am fost nevoit să fac mai întâi învelişurile oului, ca să pot explica în mod
clar studenţilor mei circulaţia embrionară şi cea fetală. Pe cât se poate,
mi-am dorit să prezint cât am putut mai explicit dezvoltarea întregului
organism. Într-un an, mi-am ales ca subiecte pentru lecţiunile de deschidere:
unu – evoluţia cugetării anatomice, şi doi – anatomistul de azi faţă de cel de
altădată…
– Deşi mai sunt câteva luni până la deschiderea noului an universitar,
cititorii noştri ar dori să afle care e părerea dv. despre învăţământul medical
actual. Organizarea acestuia vi se pare bine gândită? Consideraţi necesară o
restructurare, o modernizare a acestuia?
– Părerea mea nu s-a schimbat cu mult în această privinţă, faţă de-acum
un deceniu, când am avut o lungă discuţie cu Ion Athanasiu, rectorul de-atunci,
de la Iaşi. Timpul mi-a dat dreptate şi viitorul, sper să-mi valideze opiniile:
„Concepţia lui Ion Athanasiu asupra învăţământului medical poate fi rezumat
astfel: durata să fie de 5 ani (la toate facultăţile, studiile să ţie 5 ani, căci
«la drepturi egale, datorii egale»). În acest timp să se facă numai studii
generale, niciun fel de specializare. Materia să se facă complet, oricât de
mult ar trebui (expunerea) prescurtată. Anatomia (care pentru el e o ştiinţă
statică) să se facă într-un singur an. «La ce bun să se înveţe toate scosăturile
de pe oase, ori găurile nutritive, ori toate găurile prin care trece vreo arteră».
Fiziologia să se facă timp de 2 ani. Cred că orice continuare a discuţiei cu
Athanasiu e de prisos: imponderabilele nu există pentru el. Nicio concepţie
biologică largă. A rămas interzis când i-am dezvoltat cu căldură, chiar vehemenţă,
concepţia dinamică a anatomiei şi m-am încercat să-l fac să priceapă neasemuita
ei importanţă pentru dezvoltarea unei gândiri
concrete în medicină. În fapt, el e pentru o reglementare amănunţită a învăţământului,
exact ca în liceu. – Viitorii profesori secundari cred că au nevoie de materia întreagăla curs. Medicinistul are nevoie de
materia lucrată în laborator, şi
atunci, decât mult şi prost, mai bine puţin şi bine. I-am obiectat – şi l-am văzut
încurcat – cu libertatea învăţământului medical din Anglia. Şi i-am declarat că
între concepţiile mele despre învăţământ şi ale lui e o opoziţie polară: eu pun
mai presus de toate dezvoltarea iniţiativei („omul e o fiinţă creatoare“). Nu înţeleg
ca facultatea să formeze funcţionari, mulţumiţi că satisfac un tipic. – Iar
cursul de pe catedră să nu fie cartea vorbită. El însă nu poate să priceapă că
soarta oricărei reforme atârnă de oamenii care trebuie să o realizeze. Ideile
lui i se par nepreţuite şi a rămas deconcertat când i-am spus de Anglia. El
nici nu poate concepe ce noroc ar fi existenţa într-o facultate a unui număr deindividualităţi disparate, care să-şi
facă opera didactică în mod absolut personal(cât se poate de diferit). Cred că el n-ar respinge ideea (poate chiar că o
nutreşte) a unui fel de consiliu superior al universităţii, un tribunal
inchizitorial, care să vegheze asupra felului cum îşi realizează învăţământul
profesorii, aprobând ori dezaprobând. În ce priveşte programul învăţământului,
el înclina spre cel german (poate fără s-o ştie).
– De altfel, probabil, vă amintiţi – intervine dna dr. Marta Rainer – în
timpul mişcărilor studenţeşti din 1924–1925 – când doi studenţi la medicină au
scos o broşură cu injurii la adresa soţului meu, crezându-ne alogeni, pentru
faptul că profesorul salvase pe unul dintre asistenţii săi, evreu, dr. A.
Teitel, ieşind neînarmat în faţa agresorilor. Iar între temele principale ale
„protestelor“, erau tocmai aceste inovaţii pe care soţul meu le introdusese în
studiul anatomiei şi „care nu erau introduse în nicio facultate din lume.
Anume: anatomia pe viu, caietele de sală cu desene, mulajele oaselor etc.“
Totul era o diversiune a guvernelor, iar răzbunarea era a «cuiva» îndreptată
asupra soţului meu, pentru că la catedra de chirurgie de la Iaşi l-a susţinut
pe Hortolomei, nu pe el. (…) „Gloanţele şi bolovanii curgeau din toate părţile.
De câte ori nu m-am precipitat la geam, pentru ca gloanţele ucigaşe destinate
soţului meu să treacă întâi prin mine. Şase săptămâni a stat casa noastră înconjurată
de jandarmi, iar procurorul care era însărcinat de autorităţi cu ancheta se
plimba prin faţa Universităţii alături de aceşti «meneurs», fiind cu ei în
conversaţii amicale.“
Profesorul nu face niciun comentariu la cele relatate de doamna sa. Îşi
continuă netulburat gândul:
– „De fapt, fără s-o ştie, Athanasiu avea despre învăţământ o concepţie
statică. Aici e deosebirea fundamentală dintre noi.“ „Anatomia este ştiinţa
formei vii“ – acest principiu m-a călăuzit atât la Iaşi unde la întâi aprilie 1913
am fost numit profesor la Facultatea de Medicină, cât şi la Bucureşti, când tot
la întâi aprilie 1920 am fost transferat la catedra de Anatomie şi Embriologie.
Cum aş fi putut să abdic de la acest principiu, când, în 1921, trebuia să mă
prezint, ca profesor, în faţa studenţilor de la Şcoala de Belle Arte, pentru a
le preda Anatomia artistică, ori în 1922 – la Academia de Educaţie Fizică?
Elevilor mei de aici le-am predat Anatomia generală, în anul întâi,
Kineziologia – în doi, Antropologia în anul trei, catedra respectivă fiind
organizată de mine. M-am străduit aşadar să modernizez învăţământul anatomic şi
mă bucur de colaboratori destoinici, care nu vor uita ceea ce împreună am
descoperit şi lucrat. Ne-am concentrat atenţia asupra structurilor funcţionale,
problemă ignorată în alte părţi şi neînţeleasă deocamdată la noi, după cum aţi
văzut… Tot astfel, am creat un serviciu de conservare a cadavrelor pentru
studiul studenţilor, care rivalizează cu tot ce există în prezent pe
continentul nostru.
Am mulţumit marelui anatomist pentru bunăvoinţa răspunsurilor şi
gazdelor pentru ospitalitate. Profesorul m-a condus spre ieşire, arătându-mi
balconaşul camerei sale de la primul cat, unde, câteodată, citea sau medita, în
iunie mai ales, când aerul aromitor al teilor de care e împânzit cartierul îi
amintea de Iaşi, de Eminescu şi de Bucovina sa natală.
– Bănuiesc, aveţi programată o partidă de tenis, mi-a spus la despărţire.
(Remarcase, probabil cămaşa-tricou abia lansată de tenismenul francez René
Lacoste, pe care – poate nepotrivit – o adoptasem ţinutei mele din acea dimineaţă).
E bine ca tinerii să nu abandoneze, înaintând în vârstă, mişcarea, şi să facă
sport. Eu însumi fac zilnic cu plăcere exerciţii fizice, parcurg lungi distanţe
pe jos – într-un an, m-am deplasat de la Iaşi la Mărăşeşti cu piciorul – am
luat lecţii de scrimă şi am practicat acest sport.
Deşi mă înscrisesem, într-adevăr, într-un club de tenis – se înfiinţase
Federaţia română de profil – am preferat o vizită la noul ştrand Kisseleff, din
apropiere, abia deschis. Fireşte nu pentru a înota, era încă rece, ci pentru a
scrie un reportaj.
Addenda
Cititorii noştri înzestraţi şi prin profesie cu o perspicacitate ieşită
din comun au realizat că acest interviu este unul imaginar. Am apelat la această
găselniţă, poate nu foarte originală, de a extrage şi prezenta, folosindu-mă de
însemnările diaristice ale marelui anatomist, antropolog şi profesor Francisc
I. Rainer, opiniile sale despre Anatomie, studiul acestei discipline, despre învăţământul
medical şi necesitatea reformării lui, păreri pe care savantul le-a încredinţat
paginilor sale de jurnal, pentru a rezolva din punct de vedere gazetăresc
dificultatea specială a textului. Un text arid adesea, un exerciţiu de clarificare
a propriilor gânduri, fără excese într-o „mărturie a trăirilor sale intime“ (G.
Brătescu). Un self made man, dar nu în
sensul americănesc al sintagmei – de la sărăcie la bogăţie şi un loc de „top“ în
ierarhia socială –, ci acela al fiului unui funcţionar la căile ferate, născut într-o
localitate de lângă Cernăuţi (Rohozna), care, pornind de la însuşiri fără îndoială
native, sfidând împrejurări nu întotdeauna favorabile, prin muncă perseverentă,
ajunge să-şi edifice o personalitate intelectuală complexă şi de nimeni
contestată. Un savant şi un Om despre care, Dimitrie Gusti, preşedinte al
Academiei Române, omagiindu-i memoria, afirma, în faţa plenului înaltului for
(14 septembrie 1944): „Rareori au fost întrunite în mod atât de fericit, aşa
cum le-am întâlnit la dânsul, strânse într-un
singur mănunchi, însuşiri ca: temeinicia ştiinţifică, măestria organizatoare şi
nobleţea de suflet.(…) Prin caracterul său, prin spiritul său, prin virtuţile
sale a meritat stima, încrederea şi amiciţia, aş spune respectul, chiar evlavia
celor care l-au cunoscut.“
Am adăugat totuşi, ca „pete de culoare“ în interviu – câteva elemente
biografice. Între ghilimele româneşti am cuprins pasaje nemodificate, fie din
vol. „Jurnale“ – de Fr. I. Rainer (1), fie din mărturiile Martei Trancu Rainer
– „File de Jurnal“ (2). Întins pe mai multe caiete (între care Jurnalul de la Iaşi; Pe jos de la Iaşi la Mărăşeşti;
Jurnalul înfloririi grădinii; jurnale de călătorii, la Viena, în: Anglia şi
Germania, Suedia, Istanbul, Grecia), bazându-se uneori pe dactilograme aflate în
păstrarea dr. Natalia Stoenescu-Neagu, incluzând şi o parte a scrisorilor către
soţia sa, „Jurnalul“ profesorului conduce la descoperirea unei personalităţi
puternice, dotate cu o minte strălucită şi o voinţă pe măsură, lucrând fără încetare
la propria sa desăvârşire intelectuală. Această perfecţionare nu priveşte doar
disciplinele cărora li s-a consacrat, ci se extinde neobişnuit de mult în
planul ştiinţelor biologice şi al culturii în general. Profesorul îi frecventa
pe filosofi; iubea poezia lui Mihai Eminescu, era un admirator constant al lui
Goethe, îl citea şi cita pe Paul Valéry, pe Vigny, pe Cehov etc., îl studia pe
Taine, parcurgea corespondenţa lui Flaubert; în 1920, la reapariţia „Vieţii româneşti“,
a fost cooptat ca proprietar asociat al revistei; îi plăcea muzica – el însuşi
cânta la pian –, era adesea prezent la concertele de la Ateneu (fiind şi membru
al Comitetului Ateneul Român), călătorea în străinătate, nu doar bucurându-se
de peisaj, ci căutând să pătrundă tainele artei unui Michelangelo sau Leonardo;
a cunoscut mari personalităţi culturale şi ştiinţifice, româneşti şi străine,
ale timpului, mulţi i-au fost prieteni şi l-au susţinut în momentele dificile
ale vieţii sale. (M. M.)
