Trebuie
să recunosc: citatul alăturat produce o oarecare confuzie. Cunoscând bine
cartea „House of God“, din care e reprodusă fraza, puțini s-ar fi așteptat ca
autorul – cunoscut pentru simțul umorului și pentru optimism – să se refere la
frica de moarte ca la un fenomen universal. Psihologii susțin că apanaj al
vârstei tinere este, printre altele, și absența oricărui gând despre sfârșitul
vieții. Pentru generațiile tinere, moartea apare doar în rândul celor
vârstnici, așa că e inutil să-i dedici măcar câteva clipe de gândire filozofică
de doi bani. Absența gândului morții la cei tineri poate explica entuziasmul
lor, credința în ceva mai bun și dorința de a schimba lucrurile care trebuie
schimbate. Viața merită să fie trăită, deci avem dreptul la o viață mai bună și
obligația de a acționa pentru a o face mai reușită și, dacă se poate, mai
frumoasă. Dar chiar dacă aceste gânduri sunt adevărate, în profesia noastră
atitudinea față de moarte e cu totul alta și ea însoțește medicul de-a lungul
întregii sale cariere.
Sunt
convins că voi fi învinuit de subiectivism, pentru că m-am aflat în fața morții
din primele momente ale activității mele de intern în anestezie și terapie
intensivă, întâlnirea cu îngerul morții a căpătat precoce un caracter palpabil.
Pacienți foarte tarați decedau în perioada postoperatorie imediată, hemoragiile
masive opreau viața pacientului grav, insuficiența respiratorie acută
reprezenta o condamnare la moarte. În perioada următoare, am fost specialist
ATI la Institutul Oncologic din București și e inutil să amintesc frecvența cu
care eram „vizitați“ de doamna cu coasa – pe atunci, mortalitatea prin
neoplazii depășea orice limită acceptabilă și crea un puternic sentiment de
frustrare în rândurile colegilor mei care încercau, de foarte multe ori fără
succes, să prelungească viața pacientului. Apoi, și în postura de medic militar
în războaiele Israelului, moartea m-a însoțit în aproape orice campanie în care
am fost chemat să tratez soldați răniți, doar că de data aceasta deznodământul
fatal îi afecta nu pe cei tarați de boli cronice și nici pe cei care mai aveau
în fața lor doar câțiva ani de trăit, ci pe tineri, unii chiar foarte tineri.
Din toate aceste motive, noi, medicii, în
special cei care se ocupă de diferitele domenii ale medicinii de urgență, nu
putem reprezenta un factor de referință, care să judece obiectiv citatul
alăturat. Noi ne gândim aproape instinctiv la moarte, pentru noi fenomenul e
ușor de înțeles, chiar dacă ne este greu să-l acceptăm în orice situație. Și nu
e de mirare că un ilustru medic ATI român, profesorul Emil Cardan, și-a dedicat
o bună parte a activității sale din anii din urmă pregătirii unui volum care se
ocupă cu profesionalism și cu mult succes de variatele aspecte ale morții.
Dar
să trecem și de partea cealaltă: panica morții însoțește o bună parte a
pacienților noștri. Pericolul morții pândește orice pacient, iar cu cât acesta
e mai conștient de gravitatea bolii, cu atât e mai prezent gândul la sfârșitul
nefast. În prezent, pacientul e mai conștient decât oricând de posibilul
prognostic nedorit. Accesul la informație, despre care am scris de mai multe
ori la această rubrică, îl pune pe suferind în fața unor date extensive
privitoare la maladia sa. Pentru pacient, poate fi greu de aflat de care parte
a statisticii se află el și suferința sa. O supraviețuire la cinci ani de – să
zicem – 10% nu spune aproape nimic pacientului; pentru el, deznodământul fatal
e de fapt o înfrângere 100% dacă nu are șansa să fie în grupul celor puțini,
care supraviețuiesc unei maladii crunte.
Dar
să nu facem abstracție de un alt aspect foarte îngrijorător pentru pacientul
din zilele noastre. Accesul la informație îl aduce și în fața unor date despre
mortalitatea produsă de erorile comise de echipa terapeutică. Anual, în Statele
Unite, se estimează că mor aproximativ 100.000 de pacienți ca urmare a
greșelilor de diagnostic sau tratament ori prin efectuarea defectuoasă a unor
proceduri terapeutice. La acestea se adaugă și complicațiile tratamentului,
parte integrală din realitatea de zi cu zi a oricărei instituții medicale.
Literatura de specialitate oferă date precise (și grave) despre relația directă
dintre experiența unei instituții medicale într-un anumit domeniu și proporția
complicațiilor apărute. Americanii vorbesc de „low volume“, adică
proceduri efectuate atât de rar în respectiva instituție încât experiența
acumulată nu e suficientă pentru a asigura o proporție satisfăcătoare de
vindecare fără complicații. Prea multe secții de chirurgie, din toată lumea,
pretind a fi în stare să execute orice intervenție, fără a ține seama că
într-un spital vecin sau într-un oraș apropiat sunt colegi care au efectuat un
mult mai mare număr de intervenții în domeniul respectiv și că în mâinile
acestora pacientul ar avea (teoretic) șanse mult mai mari de a evita
complicațiile intra- sau postoperatorii. Un articol științific recent stabilea
că mortalitatea postoperatorie în chirurgia colonului, a aortei și cea cardiacă
e mai redusă cu 20–40% în centrele medicale „high volume“ față de
spitalele în care aceleași intervenții se practică mult mai rar.
În
această situație, întrebarea care se pune este: ce stă în puterea noastră de
tămăduitori (folosesc de multe ori acest cuvânt, care în ochii mei reprezintă
chintesența menirii noastre de medici) pentru a diminua efectul negativ al
gândului morții? Nu aș dori să exagerez, nu suntem atotputernici și capacitatea
de a influența gândirea pacientului așezat pe scaunul din fața noastră e de
fapt limitată. În prezent, medicul nu-și mai poate permite „luxul“ de a-și
minți pacientul sub pretextul că dorește să-l scutească de vești proaste. Etica
medicală modernă pretinde medicului sinceritate în fața pacientului și exclude
posibilitatea de a „înfrumuseța“ prognosticul de dragul unei atmosfere plăcute
în cabinet sau la patul celui venit să caute alinare. În același timp,
preceptele etice cer medicului să evalueze corect dorința pacientului de a afla
adevărul și capacitatea sa de a înțelege informația furnizată de cel care îl
tratează.
Și
atunci, ce ne rămâne nouă, medicilor, în dorința de a ameliora starea de spirit
a pacientului? Iată cum am intrat în acea sferă a medicinii care se numește nu
știință, ci artă! În situația în care evoluția bolii e incertă, arta medicului
constă, printre altele, în a găsi cuvintele necesare la momentul potrivit, pentru
a oferi pacientului speranță. Orice medic își poate aminti ușor pacienții
aflați în îngrijirea sa cărora le-a prognosticat un deznodământ fatal rapid și
care, în ciuda aparențelor, au supraviețuit peste media oferită de literatură
și de experiența medicului în cauză. Arta constă în a vedea în fiecare pacient
o ființa umană complet diferită de ceilalți semeni ai lui. Ceea ce se
potrivește unuia e complet interzis altuia. Ceea ce ameliorează starea de
spirit a unui pacient nu produce absolut niciun efect asupra altui pacient
diagnosticat cu aceeași maladie, în același stadiu. Abilitatea medicului de a
înțelege personalitatea pacientului său, dublată de experiența acumulată de-a
lungul carierei reprezintă elemente care pot ajuta în procesul de ameliorare a stării
de spirit a bolnavului.
Un
vechi proverb spune că toți murim, doar ordinea în care ni se întâmplă nu e
cunoscută. Moartea e un fenomen fiziologic, deci nimic nu poate fi întreprins
pentru a o evita. Menirea noastră e de a îndepărta momentul sfârșitului, dar nu
numai. Nu mai puțin important însă este să-ți ajuți semenul să ajungă la un mod
de viață satisfăcător, mulțumitor. Așa cum au spus mulți alții înaintea mea,
astăzi calitatea vieții nu e mai puțin importantă decât durata ei.
„Ființele
umane sunt în permanență obsedate de ideea că viața e doar o lungă așteptare a
morții.“
(Samuel Shem* în „House of God“, 1978)
*pseudonimul medicului psihiatru Stephen
Joseph Bergman, n. 1944 |