Efectele devastatoare
ale fumatului au fost demult demonstrate convingător. Campania antifumat din
Statele Unite a avut rezultate incredibile în ultimele decenii, procentul de
fumători din populația adultă scăzând de la 42% la 19%. În paralel, s-au
înregistrat scăderi semnificative în frecvența noilor cazuri de boli
cardiovasculare, accidente cerebrale și cancere. Dintre cauzele corectabile ale
riscului de moarte care pot fi prevenite, fumatul și folosirea altor forme de
tabac (mestecat, inhalat, prizat) joacă un rol major. Cheltuielile globale ale
lumii pentru îngrijirea bolilor produse de fumat ating 1,4 trilioane de dolari
americani pe an, ceea ce reprezintă 2% din totalul cheltuielilor anuale ale
omenirii.
Campania antitabagică a apărut după ce opinia publică a fost
informată despre îmbolnăvirile legate de fumat (James J. Walsh. Cigarettes
and pathology. Commonweal. 1937; 78:665), despre scurtarea duratei de viață
indusă de tabagism (Raymond Pearl. 1938) și despre relația etiologică dintre
folosirea tutunului și cancerul pulmonar (Richard Doll și Austin Hill. The
BMJ. Sept. 1950). În anul 1964, Chirurgul general (Surgeon General) al
Statelor Unite a publicat avertismentul despre potențialul efect cancerigen al
produselor tabagice și a introdus menționarea obligatorie a acestui pericol pe
fiecare pachet de țigări.
Disputa dintre promotorii luptei antifumat și industria
produselor de tutun a fost lungă și grea, dar primii au avut câștig de cauză:
fumatul a fost interzis în toate localurile publice, în spațiile de lucru, în
mijloacele de transport și a fost permis doar în locuri rezervate, plasate la
distanță de orice nefumător. Privită la început cu scepticism, concepția despre
rolul nociv al fumatului secundar, așa-zis la mâna a doua, s-a dovedit reală.
În ultimii ani, s-a intrat într-o nouă fază: numeroase companii
și cele mai multe instituții medicale din 21 de state americane refuză să mai
angajeze salariați fumători și cer angajaților existenți să urmeze programele
de întrerupere a obiceiului de a fuma, cu alternativa ca, în caz de refuz, să
le întrerupă contractul de muncă. Candidații la angajare trebuie să treacă prin
testarea de laborator și dacă se descoperă orice urmă de nicotină în sânge sau
urină procesul de angajare este suspendat.
În sprijinul acestor măsuri sunt date statistice greu de atacat.
Fumătorii au mai multe zile de absențe de la locul de muncă pe an față de
nefumători (6,2 față de 3,2), sunt mai des bolnavi și merg la doctor mai des
(124 de vizite medicale la 1.000 de fumători față de 76 de vizite la tot atâția
nefumători) și fiecare dintre ei îl costă pe angajator cu 3.391 de dolari pe an
mai mult decât îl costă cei care nu fumează. Costurile crescute sunt legate de
scăderea productivității și de cheltuielile medicale. Un fumător care ia trei
pauze de fumat într-un schimb de opt ore sfârșește prin a irosi o oră de lucru,
fiindcă trebuie să parcurgă o distanță lungă până la locul de fumat.
Oponenții acestor măsuri, sprijiniți de multiple organizații
antisegregare, susțin că fumatul este o „afecțiune”, iar discriminarea celor
care fumează în planul drepturilor la muncă și al siguranței postului este
anticonstituțională. În 29 de state, aceste considerente fundamentează poziția autorităților
de a nu permite interdicția de angajare sau concedierea fumătorilor.
S-a remarcat că numărul fumătorilor rămâne crescut în grupele de
populație cele mai dezavantajate, acolo unde nivelul educației este redus și
veniturile sunt mai mici. Astfel, la cei care nu au terminat școala medie,
procentul de fumători este de 32%, iar la absolvenții de universitate de 13%.
Americanii nativi (amerindienii) fumează într-o proporție de 42%, în timp ce
dintre femeile de origine asiatică, care au și cariere profesionale, doar 8%.
Cetățenii situați sub nivelul de sărăcie dau un procent de fumători de 36%, iar
dintre cei care au un venit mai mare de pragul pauperității fumează doar 22%.
Fumatul și incapacitatea de a renunța la el sunt considerate
elemente de dependență, deci ele cad numai parțial în sfera responsabilității
celor care rămân fumători. Pentru mulți, ideea de a bloca angajarea acestor
oameni este similară cu cea care neagă șansele egale printr-o selecție bazată
pe criterii rasiale, de gen, religioase sau politice. O altă critică a
procedeului de a angaja numai nefumători aduce argumentul că, în condițiile
societăților contemporane, cu locuri de muncă din ce în ce mai puține, mai ales
pentru cei care au calificări inferioare, șomajul prelungit poate fi privit ca
o boală și că fumătorii cărora li se refuză un loc de muncă sunt supuși la o
pedeapsă dublă: riscul de sănătate și sărăcia cronică.
