Woody Allen e unul din actorii,
regizorii, umoriştii şi filozofii mei preferaţi (toate la un loc!). Mi-a
colorat tinereţea, a fost un balsam pentru gândurile şi sufletul meu, mi-a
descreţit fruntea şi deseori mi-a oferit nesfârşite prilejuri de a reflecta la
ceea ce se întâmplă în jurul meu, cu mine şi cu cei de o seamă cu mine. De-a
lungul existenţei „noastre“ comune am încercat (şi am reuşit, într-o bună
măsură) să despart talentul deosebit al acestui om de viaţa sa personală, prea
tumultuoasă şi uneori de scandal. Am făcut abstracţie de ceea ce făcea şi m-am
limitat la ceea ce concepea. Iar ceea ce a creat – şi încă mai creează – are
darul să-mi satisfacă gustul pentru cultura cinematografică, dar şi pentru
neîntrerupta mea căutare de citate ale sale, expresii şi situaţii care, în
ciuda frazei alăturate, au toate şansele să rămână în conştiinţa semenilor săi
mult timp după ce el va dispărea dintre cei vii.
Citatul de săptămâna aceasta reuşeşte, în
doar câteva cuvinte, să atingă două puncte nevralgice ale existenţei umane:
lupta perenă pentru a amâna inevitabilul deznodământ şi, în acelaşi timp, preocuparea
multora dintre muritori de a se face neuitaţi în memoria cumplit de slabă şi de
multe ori nedreaptă a omenirii. Medicina s-a ocupat şi se ocupă doar de a doua
parte a citatului de mai sus. De fapt, noi, medicii, ne-am dedicat viaţa
profesională „campaniei“ de evitare a morţii şi de prelungire a vieţii. Tot ce ştim,
tot ce facem, tot ce gândim din punct de vedere profesional e îndreptat spre
vindecarea bolilor care pun în pericol viaţa omului. Nu întotdeauna reuşim.
Lupta medicilor cu moartea produce uneori
rezultate nedorite şi aici mă refer la prelungirea inutilă a vieţii, o viaţă
vegetativă, de multe ori degradantă pentru pacient şi pentru cei din jur. În
zecile de ani în care am lucrat şi condus secţii de terapie intensivă, m-am
lovit nu de puţine ori de asemenea situaţii. Am cugetat de fiecare dată asupra
acestui moment crucial din viaţa unui om, moment care marchează începutul unei
perioade, mai scurte sau mai lungi, în care individul nu mai trăieşte nici
pentru el, nici pentru cei din jur şi nici pentru societate.
De aici porneşte întreaga filozofie a
comportării în faţa neputinţei medicului şi a medicinii de a se lupta cu o
situaţie fără ieşire. În multe ţări, promulgarea unei legislaţii care să
permită încetarea utilizării metodelor de menţinere în viaţă a pacientului
irecuperabil a rezolvat în mare măsură dilema etică. În alte ţări, s-a încercat
legiferarea eutanasiei, o atitudine inacceptabilă pentru majoritatea
slujitorilor lui Hipocrate. De multe ori, în mod paradoxal şi nedorit, preceptele
religioase „rezolvă“ problema în sensul prelungirii vieţii cu orice preţ şi în
orice situaţie. Nu posed panaceul unei asemenea dificultăţi etice şi morale şi
sunt convins că niciunul din confraţii mei nu se poate declara posesorul unei
soluţii universal acceptabile. Ceea ce nu ne poate împiedica să gândim şi
uneori să ne exprimăm cu voce tare privitor la inutilitatea vieţii rămase fără
niciun conţinut, de niciun fel.
Dar Woody Allen se referă şi la celălalt
element, care domină minţile unor indivizi, conştienţi de efemeritatea vieţii,
dar preocupaţi de panica produsă de uitare. Un foarte cunoscut cărturar
israelian, Meir Shalev, scria, nu demult, că omul moare de două ori: o dată
când îşi predă sufletul Celui de Sus, a doua oară când e uitat. Imortalitatea e
un subiect cumplit de sensibil în mintea celor interesaţi de ceea ce se va
petrece cu numele, cu munca şi realizările lor, după ce îngerul cu coasa
(aidoma doamnei în negru din filmul Deconstructing Henry, unul din cele
mai reuşite realizări ale cineastului american) va deveni cărăuşul în drum spre
neant. Fiecare doreşte să lase ceva în urma lui, dar de multe ori ceea ce
rămâne nu e exact ceea ce ai fi dorit. Regii au construit, dar au şi provocat
războaie inutile cu enorm de multe victime. Dictatorii au vrut să lase în urma
lor ordine şi ideologie, dar au înfometat şi decimat mulţimile. Medicii lasă în
urma lor pacienţi trataţi cu succes, dar şi multe insuccese.
Şi atunci, care e mecanismul imortalităţii?
Iată o întrebare la care e foarte greu de dat un răspuns cât de cât acceptabil.
Se pare că unul din fenomenele cele mai interesante legate de imortalitate e
combinaţia (deloc rară) între nerecunoaşterea meritului individului în timpul
vieţii sale şi adularea de care se bucură după dispariţia sa din lumea celor
care încă respiră. Exemplele din artă sunt prea numeroase pentru a fi amintite
aici.
Gloria postumă a unui aşa-zis ilustru
necunoscut e un fenomen extrem de cunoscut şi întâlnit în toate civilizaţiile.
Dar gloria postumă e departe de a fi obiectivă. Ea are puterea de a menţine în
conştiinţa omenirii indivizi merituoşi, dar, în acelaşi timp, lasă deoparte mulţi
alţii, nu mai puţin reuşiţi, care şi-au ajutat semenii într-o măsură mai mult
decât suficientă pentru a nu fi uitaţi. Oare e necesar să amintim „cazul“
Mozart /Salieri?
Cât de importantă e ideea de imortalitate
pentru noi, medicii? Înainte de a ne gândi la ceea ce se va întâmpla după ce
vom trece în neant, ar fi mult mai logic să urmărim ce se întâmplă la locul
nostru de muncă, acolo unde am depus o activitate de zeci de ani, după ce l-am
părăsit în folosul unei situaţii mai surâzătoare sau la o vârstă la care se
cere fiecăruia dintre noi să se dea la o parte. Nu pot ataca acest extrem de
important subiect fără să mă refer la acea prea cunoscută anecdotă, în care
medicul şef de secţie ieşit la pensie îşi vizitează după câţiva ani fostul loc
de muncă şi întreabă un rezident pe care nu-l cunoaşte dacă în secţie, după atâţia
ani, încă se mai vorbeşte de el. Răspunsul veni după doar câteva secunde:
„Domnule doctor, de dumneavoastră nu se prea aminteşte, dar de mama dv. în
fiecare zi!“.
Ce lăsăm în urma noastră? Ce rămâne valabil
şi viabil după ce ne îndepărtăm de acel loc în care obişnuiam să ne petrecem
cele mai multe ore ale fiecărei zi? Ce schimbări se petrec acolo, imediat după
„dispariţia“ noastră, în ce măsură sunt ele justificate şi acceptabile, după o
cugetare care se cere cât de cât obiectivă? De fapt, aici e vorba de cu totul
altceva. Ceea ce se ascunde în spatele acestei realităţi prea bine cunoscute
sunt încercările – conştiente sau nu – de a lăsa în urmă elevi, învăţăcei, cei
care sunt dispuşi să-ţi urmeze calea, s-o perpetueze, să-i aducă modificările
necesare, fără însă a se abate de la linia principală, cea promulgată,
verificată şi urmărită timp de zeci de ani de cel care a predat ştafeta.
|
„Intenţia mea vădită nu e de a deveni nemuritor după ce voi dispărea, ci
pur şi simplu de a evita la nesfârşit moartea.“
Woody Allen (Allan Stewart Konigsberg, n. 1935) |
