18 iulie 1948, orele 21. Singur în camera din apartamentul de la Facultatea
de Medicină din Bucureşti, supravegheat de agenţii de poliţie, „total părăsit
de cei ce i-au fost discipoli şi colegi, dar care se pare că învăţaseră mai
bine despre instinctul de conservare decât despre exigenţele spiritului liber“
(D. R. Popa), Grigore T. Popa îşi încheia existenţa pământească. Cu puţine
minute înainte de a muri, o îndemna pe nora sa, dr. Maria-Magdalena
Popa-Lewandovsky, să meargă în camera unde era botezat fiul acesteia. În acelaşi
timp, două feluri de a muri, două feluri de a se naşte. Întâlnirea cu Grigore
T. Popa este tulburătoare, rodnică. Te izbeşti de o personalitate ce nu s-a
dizolvat în mediul în care a activat, ce avea contur şi curajul rostirii. A înţeles
viaţa ca fiind risc şi jertfă.
Trec adesea prin locurile ori pe
lângă clădirile în care a stat Grigore T. Popa, la Iaşi sau la Bucureşti. Poate
că e necesară montarea unor plăci memoriale, care să-i facă să se oprească şi
să mediteze pe cei ce-şi plimbă paşii pe acolo. Dar să ne amintim ce scria Gr.
T. Popa despre placa marcând locul în care a vieţuit monahul care l-a găzduit
în perioada liceului: „Placa, precum şi chilia, sunt lucruri materiale, lucruri
care trec în noianul vremii. Le ţinem pentru un timp, ca pe nişte semne de
orientare, dar pe urmă, cad în pulbere ca tot ceea ce din pulbere se ridică.
(...) În trecutul oricărui om rămâne fapta bună, rămâne dorinţa de mai bine, ca
o cârmă misterioasă, pe care au construit-o timpurile ce se adună într-un
suflet de om. Tremurul omenesc pe care îl transmitem din generaţie în generaţie,
ca pe o flacără vie (...); acel tremur subtil care rămâne şi după noi în alţii
pe care-i influenţăm, acela constituie placa comemorativă cea mai de temei,
care nu se distruge cu timpul, ci numai odată cu neamul omenesc“.
Orfan şi fără încălţări în
copilărie, a trăit viaţă de ţăran, fără altă perspectivă „decât aceea a unuia
menit să devină plugar în satul său“. În liceu nu-şi permitea o manta şi purta
„un fost pardesiu, transformat într-un fel de dolmănaş, ros în toate părţile;
ghetele erau de aşa valoare încât din pricina unor ventilaţii create spre vârf,
mi-a degerat un deget la piciorul drept“, le mărturisea studenţilor medicinişti
bucureşteni în anul 1942. Însă, „o încredere fanatică, aproape mistică, în
puterea cărţii, mă făcea să mă sforţez mereu către lumina înţelegerii şi să
încerc înlăturarea tuturor piedicilor care mi se aşezau în cale. (...) Şi azi
mă aflu ajuns profesor titular al primei universităţi din ţară, apogeu de
aspiraţii pentru oricât de ambiţios vlăstar de veche familie cu lung trecut de
cultură“.
Pentru tinerii cititori de
literatură motivaţională, viaţa şi opera lui Gr. T. Popa le oferă un exemplu
viu de om care nu s-a lăsat purtat de împrejurări, care nu a trăit repetitiv şi
a preferat „să-şi complice biografia“. Citea temeinic pe Goethe în liceu şi aşa
l-a descoperit pe Ernst Haeckel. În clasa a şasea (1909), s-a decis să traducă
volumul lui Haeckel „Histoire de la création des êtres organisés d’après les
lois naturells. Conférences scientifique sur la doctrine de l’évolution en général
et celle de Darwin, Goethe et Lamark en particulier“. Cu toate dificultăţile pe
care le intuia, şi pe care le-a constatat efectiv când a început traducerea, a
perseverat şi luni de-a rândul „a citit cu răgaz“, finalizând-o anul următor. A
rezultat un manuscris de sute de pagini, ce reprezenta singura traducere în
limba română a unei lucrări de asemenea dimensiuni a unuia dintre autorii
prezenţi în dezbaterea ştiinţifică a vremii. După traducerea celor şase sute de
pagini, tânărul i-a scris lui Ernst Haeckel o misivă în limba franceză
solicitându-i acceptul pentru publicarea cărţii în România. În Şurăneştii
Vasluiului sosea apoi o scrisoare din Germania: „A Monsieur Grigore Popa,
Suranesti, Jud. Vaslui, prin gara Rebricea (Roumanie)“. Expeditorul – cel mai
important naturalist al vremii; destinatarul – un elev dintr-un sat românesc. A
fost extrem de fericit că primise aprobarea pentru publicare din partea lui
Haeckel. Elevul a luat apoi legătura cu Editura Alcalay pentru a-i încredinţa
manuscrisul cărţii, în traducerea sa, spre publicare. Nu a primit un răspuns
pozitiv, astfel că traducerea a rămas nepublicată. Manuscrisul s-a pierdut şi
am putut recupera doar câteva pagini.
În studenţie a participat la
Primul Război Mondial. Împreună cu alţi doctori şi asistenţi, Grigore Popa,
doctorul batalionului, îi ajuta pe cei răniţi cu tot ce se pricepea. După ce-i
opera, le pansa rănile şi stătea alături de ei când suferinţa-i copleşea. Îi
îmbărbăta cum nimeni altcineva nu reuşea s-o facă. Moartea îi producea mereu o
„zguduire prelungă“. În momentele mai puţin agitate, aduna zeci şi sute de
pagini, cu scrisu-i mărunt, în jurnalul de campanie, care s-a rătăcit la cineva
din Iaşi.
Bursier Rockefeller, profesor
invitat în Anglia sau universitar, la Bucureşti ori Iaşi, pentru Grigore T.
Popa „acea rezervă mereu strălucitoare a fost viaţa de familie, în care o soţie
perfect înţelegătoare şi colaboratoare de intelect mi-a dat sentimentul unei
persistente armonii“. Cercetătorul şi devotatul profesor a fost un soţ şi un
tată exemplar. Scrisorile pe care i le-a expediat din SUA, Floricăi Popa, în
perioada 1925–1926, dau mărturie de sensibilitatea sa şi-l prezintă pe
anatomistul român, frecvent portretizat ca model al seriozităţii, cu latura
zglobie şi de om îndrăgostit. Putem citi astfel de fragmente de scrisoare: „Te
sărut mult, mult, mult, te doresc nesfârşit“; „Te doresc năvalnic şi aproape mă
doare lipsa ta“; „Mi-e dor nemaipomenit de voi, de tine mai ales, scumpa mea
fetiţă care mi-ai umplut aşa de mult sufletul“; „Aş vrea să am o putere
fantastică care să mă transporte lângă tine. Numai din departe poţi să-ţi dai
seama precis de câtă iubire este în tine şi cât de tare eşti împletit cu altă
fiinţă“; „Când îţi văd de departe, în cutie, scrisorile tale simt o bucurie copilărească
aproape şi parcă îmi vine să le sărut în faţa lumii“.
„Controversa“ Nobel reprezintă un
aspect important, care trebuie lămurit. Nepotul profesorului, Dumitru Rad Popa,
scria în „Viaţa Românească“ (5–6/2010): „Fără cunoştinţa sa, Gr. T. Popa fusese
propus pentru acordarea Premiului Nobel, în baza descoperirii sistemului
port-hipofizar, în 1930. Tata [Grigore Gr. Popa, n.a.] avea să afle,
mult mai târziu, că decanul facultăţii de la Iaşi de atunci, profesorul Vasile
Răşcanu, fost ţărănist trecut cu arme şi bagaje la comunişti, a furnizat
Academiei Nobel date false: Gr. T. Popa era mort, iar în ţară nimeni nu auzise
de numele lui ca om de ştiinţă!“. Corespondenţa pe care am purtat-o cu cei de
la Fundaţia Nobel a clarificat acest aspect: Grigore T. Popa a făcut propuneri,
nefiind propus. Nominalizările sale: în 1934, pe londonezul Grafton
Elliot-Smith (motivaţia: „Work on neopallium“) şi, în 1943, pe Wendell M.
Stanley, de la Princeton (motivaţia: „Isolation of virus proteins. Studies of
tobacco mosaic virus“).
Agitatorul Vasile Răşcanu (cuvânt definitoriu pentru întreaga sa carieră
social-politică, întâlnit în toate articolele şi caracterizările pe care i le
vor face mai târziu colaboratorii săi) a dorit să fie tovarăş într-o lume a
boierilor şi a sfârşit prin a poza în boier într-o lume a tovarăşilor. A făcut
politică şi a neglijat activitatea didactică; „A fost uşuratic în conducerea
bunurilor Epitropiei «Sf. Spiridon»“; există documente ce privesc o delaţiune,
către Chestura de Poliţie Iaşi, din anul 1942, a cărei ţintă era profesorul
Grigore T. Popa, la a cărei origine s-a aflat un grup de universitari ieşeni,
printre care Vasile Răşcanu şi fraţii Ştefan şi Petre Vancea. Popa a scris
permanent despre ambulantismul profesorilor, despre implicarea lor în politică,
de compromisurile pe care le făceau ori de cheltuirea nejustificată a banilor
publici a unora dintre cei care ajunseseră în conducerea unor instituţii. Îl
considera pe Răşcanu ca unul din „scoborâtorii prestigiului universitar şi pricinuitor
scăderii de influenţă a Iaşului în cultura naţională“. Vasile Răşcanu a văzut
mereu în Gr. T. Popa un adversar. Alegerea profesorului Popa în rândurile
Academiei Române, ca membru corespondent, la 25 mai 1936, a dus la un
comportament ostil din partea lui Vasile Răşcanu faţă de acesta. Ulterior, în
conturarea imaginii sale de permanent opozant al „regimului burghezo-moşieresc“,
propaganda comunistă a insistat şi pe faptul că Răşcanu s-a specializat în ţară,
nu cum au făcut-o cei asemenea lui Popa – „elemente duşmănoase“ – care au
preferat să-şi facă studiile sau să se perfecţioneze în Occident. Multe se pot
spune despre Răşcanu sau despre relaţia Răşcanu–Popa, însă implicarea sa în
presupusa nominalizare a lui Gr. T. Popa la Premiul Nobel este doar un episod
inexistent şi neprobat de documente.
O existenţă complexă, un personaj
cu o interogativitate vivace, o prospeţime a curiozităţii şi o scriitură vie.
Grigore T. Popa şi-a diseminat atenţia către varii domenii şi a făcut-o nu din
snobism ori ipocrizie, ci cu competenţe adevărate; astăzi, multe dintre ideile
sale sunt în continuare foarte actuale.