S-au sfârșit patru ani de medicină, iar cei mai tomnatici dintre
foștii mei colegi de liceu, care nu lepădaseră încă haina studenției, își aruncă
entuziasmați tocile în aer, pregătiți să înceapă viața adevărată și să-i ureze bun
venit în universul lor unei entități SF pentru majoritatea mediciniștilor— fluturașul
de salariu. În cazul nostru însă, sfârșitul celui de-al patrulea an de facultate
nu are nimic ritualic.
După ce am ieșit cu bine de la examenul la pneumologie, mi-am luat
rămas bun pe fugă de la colegi și am pornit glonț spre interviul de job la care
deja întârziasem. Vine vacanța, însă nu am timp de pierdut. Am ceva visuri de îndeplinit
și, cu toate că sunt la medicină, am o nevoie aproape vitală de prezența entității
aceleia din altă lume, care pentru foștii colegi de liceu va fi (sau este deja)
o nelipsită prezență lunară sau bilunară, ce îi ajută să-și satisfacă necesitățile
și dorințele. Poate și din acest considerent, nu sunt cea mai reprezentativă tipologie
de student medicinist pentru a pleca urechea la părerile mele, dat fiind că, pe
lângă facultate, trebuie să mă ocup de numeroase lucruri meschine, nu tocmai bune
de trecut în CV, dar necesare supraviețuirii.
Mi-ar fi plăcut să fi făcut anul patru de studenție în locul anului
întâi, cu riscul ca datele mele să fi fost șterse de mult din registrul secretariatului
Facultății de Medicină. După un an de perindări prin spitalele românești și de inhalări
intempestive de miasme ale sistemului, începi să-ți pui întrebări cu privire la
capacitatea ta pulmonară totală. Cu timpul, constați că nu mai există o sită universal
valabilă, care să te ajute să cerni logicul de absurd. Nu te mai miră prea tare
realitatea că valoarea unui viitor medic este măsurată în numărul corect de răspunsuri
pe care le poate memora la niște teste-grilă care circulă printre studenți de pe
vremea lui Pazvante Chiorul (în mod paradoxal, eu, „cel mai prost din curtea școlii“,
pentru a cita o faimoasă creație hip-hop, nu am aflat de ele decât în dimineața
premergătoare examenului – și bine am făcut că am aflat și atunci, pentru că încercările
mele de a scoate din pământ sau din piatră seacă manualul din 1961 recomandat în
bibliografie se dovediseră complet infructuoase).
Poate comit o blasfemie făcând afirmația asta, însă de-a lungul acestui
an, mi s-a împământenit în minte impresia că doctorii sunt cei mai slabi pedagogi. Sau poate că nu toți doctorii, ci numai doctorii
de la noi – care, pe lângă studenți, mai au o sumedenie de alte treburi pe cap,
dintre care cea mai importantă (și firească) este aceea de a se îngriji de pacienți.
Nimeni nu mai vede nimic anormal în faptul că asistentul de grupă lipsește o oră
jumătate, două ore sau chiar pe durata întregii zile de stagiu – prins cu externări,
endoscopii, cateterisme și alte îndeletniciri doctoricești. Poate de aceea eu și
toți colegii mei de grupă am rămas gură-cască atunci când asistenta noastră de pneumologie
a refuzat politicos să-i facă un favor unui coleg de secție, motivând că deja se
ocupase de două teste de mers în timpul programului nostru și că nu se cuvenea să
ne neglijeze în continuare. Stagiul de pneumologie a fost cel care a spălat păcatele
întregului an, insuflându-mi nădejdea că se poate și altfel; numai că o insuliță
de normalitate e greu să eclipseze un continent întreg năpădit de păduri de mangrove, în tenebrele cărora se ascund infinite și neobosite
clone ale unei cântărețe chele – personajul-cheie din teatrul medical pe a cărui
scenă e greu de stabilit ce rol avem noi, mediciniștii. Vom rămâne acolo
până la finalul piesei? Un sfârșit de etapă, consemnat sau nu printr-un ritual simbolic
de orice natură, aduce cu sine și un alt început – asta ca să nu părăsim nicicând
circumferința cercului existențial pe traiectoria căruia gravităm robotic, în goana
noastră presărată cu bucurii, dezamăgiri, borne kilometrice și mici escapade în
oaze de normalitate, precum stagiul de pneumologie.
Ce ne menține, totuși, atât de ancorați pe traiectoria acestui cerc?
Poate entuziasmul și dragostea pentru medicină – două motivații pe care susținătorii
învățatului grilelor pe de rost mă făcuseră să le pierd și pe care colectivul catedrei
de pneumologie m-a făcut să le redobândesc încetul cu încetul. Poate speranța că
într-o zi cu soare, lucrurile vor fi scăldate într-o lumină mai limpede, iar cântăreața
cheală nu se va mai putea ascunde cu atâta ușurință prin hățișul pădurilor de mangrove
din spitalele autohtone. Poate niciuna din toate astea, ci numai conștientizarea
realității că e prea târziu să mai dai înapoi acum, când zarurile au fost deja aruncate
și când cea mai mare parte a energiei, a entuziasmului și a tinereții tale au fost
investite într-un ideal cu gust mult mai amar decât anticipaseși.
Oricare ar fi motivele tale, drag medicinist și tovarăș de angoasă,
știi la fel de bine ca mine că nu e altă cale decât să mergi înainte. Au trecut
doar patru ani — mai ai o viață întreagă de învățăminte de tras, de praguri de care
să te lovești, de satisfacții pasagere care-ți vor da convingerea sau iluzia că
munca ta nu a fost în van. Acum, toată asta nu-ți pare decât vorbărie bombastică,
fără noimă și fără substrat, însă spre fericirea sau nefericirea ta, cândva vei
fi vital sistemului care acum îți batjocorește dascălii și îți pune și ție nervii
și rezistența la încercare. Dacă alegi să rămâi, probabil că-ți va trebui o pereche
de picioroange pentru a ajunge la înălțimea oamenilor care țin frâiele medicinii
românești, însă nu uita că, fără tine, ei nu ar putea exista. Tu le ești vital lor,
și nu viceversa, așa încât raportul de forțe ar trebui să fie invers celui care
a străbătut negura vremurilor, încetățenindu-se ca o anomalie periculoasă, aparent
de nestârpit. Cea mai bună armă e o alianță solidă cu pacientul – care, la rândul
lui, este și el tras în această luptă –, iar împreună, veți fi neîndoielnic mai
puternici și mai greu de doborât.
Și ține minte – nu au trecut decât patru ani; mai sunt multe rele,
dar și multe bune la orizont. Ai ajuns vitejește până în acest punct, de unde bifurcațiile
pot fi nelimitate. Un lucru totuși e clar ca „bună ziua“ – toate căile posibile
se termină printr-o săgeată care îți indică să mergi mai departe. Despre restul,
nu-ți face prea multe griji. Răzbim noi cumva la lumină.