Povestea furturilor din Spitalul de Urgenţă din Bucureşti.
Despre curiozitate, resemnare şi laşitate.
Stagiile la Spitalul de Urgenţă din
cartierul Floreasca sunt motiv de ceartă şi invidie printre studenţii de la
Facultatea de Medicină – toată lumea vrea aici pentru că „se face carte“ şi
examenele nu cer „absurdităţi“ – adică se iau în general note mari. Dar până la
rai, treci prin purgatoriu… Până la stagiu, treci prin vestiar.
„Triunghiul
Bermudelor“, la Floreasca
„Gaura neagră“ sau „triunghiul Bermudelor“
din Floreasca, aşa îi zic unii colegi. E o debara galbenă pitită la intrarea
spitalului, unde se îmbracă în doctori câteva zeci de studenţi şi rezidenţi. De
aici dispar mai mereu bani şi electronice şi, uneori, abonamente de transport
în comun, cărţi şi chei.
Dar nu există nici săptămână fără Sherlock
Holmes. Reîncarnat în student la medicină. Încearcă să rezolve furturile:
intervievează femeile de serviciu, vânzătoarele de la ziare, paznicii,
angajatele care au grijă de vestiar, colegii şi pe cine altcineva se nimereşte.
E mereu câte o discuţie şi o teorie improbabilă despre vinovaţi: „– E clar,
oamenii sunt din spital, colaborează între ei. Paznicii!“, spune unul; „– Ba
nu! Femeile care păzesc vestiarul“; „– Studenţii sunt!“ sau „– Eu cred că sunt
hoţi profesionişti, nu lucrează în spital!“.
Niciunul din colegii mei de an nu le-a spus
însă profesorilor despre furturi şi niciunul nu a chemat poliţia. „– De ce, cum
dovedeşti? Până chemi poliţia, hoţul s-a cărat de un sfert de oră. Nu poţi face
nimic“, parcă spun în cor.
Infractorul superstiţios
Alina, o colegă de an, avea în portofel o
bancnotă de 50 de euro şi încă doi lei. Când s-a întors de la curs a fost
scutită de-un drum la exchange… Doar leii mai erau în portofel. Hoţul s-o fi
gândit să nu se lăcomească pentru cei doi lei şi să-i lase fetei bani pentru o
călătorie cu autobuzul. Cu altă colegă n-a fost aşa milos – i-a furat cartela
de metrou cu tot cu portofel. Altcuiva i-a luat cheile de acasă, avea la ele un
breloc în formă de peşte auriu. O fi superstiţios. Mie mi-au furat o carte
portocalie pe care scria „Fanaticii“.
„– Până la urmă eşti avertizat de la
început“, spune Alina şi arată spre un colţ al camerei, unde a fost cândva
lipit un afiş – acum zdrenţuit şi îngălbenit – pe care scrie cu litere mari să
nu-ţi laşi obiecte de valoare în vestiar. Pentru celelalte lucruri, două
angajate ale spitalului stau de pază. Când află că lipseşte ceva, spun cu aceeaşi
voce: „– Of! Nu trebuie să vă lăsaţi lucrurile valoroase aici“.
„– Nu le las de obicei, azi mi-am uitat
portofelul în geantă şi fix acum s-a întâmplat. Şi ştiu multe colege care au păţit
aşa“, zice colega mea. Femeile dau din umeri. Se mai întâmplă să se fure
dintr-un vestiar păzit. Uneori chiar zilnic. Nu?
Investigaţie ca-n
basme, dar fără Prâslea
Acum două săptămâni, m-am hotărât să fac o
investigaţie şi să prind hoţul în fapt. Plănuiam să mă pun la pândă ca Prâslea şi,
în loc de luptă vitejească, să filmez, să pozez ş-apoi să merg la poliţie. Am
plănuit o zi întreagă – unde era mai bine să mă ascund? Voiam cu orice preţ să ştiu
cine e responsabil că în prima săptămână mi-au dispărut banii din portofel. Din
cauza cui am rămas apoi fără reportofonul roşu în care păstram cursuri şi discuţii
deştepte. Şi cine fură o carte de interviuri?
Am ajuns până la ieşirea de metrou de la Ştefan
cel Mare. Prin mintea mea se amestecau tot felul de întrebări. Oare o să se vadă
feţele suficient de bine? Poliţia o să poată face ceva cu nişte înregistrări,
dacă nu pot dovedi nimic altceva? Dacă hoţul mă descoperă, ajung sau nu la…
Urgenţă? Am făcut câţiva paşi… Mai bine merg acasă şi găsesc un plan mai bun.
A doua zi am
întrebat prietenii de o cameră mică pe care să o pot ascunde pe undeva, dar
m-am răzgândit repede. Dacă o găsesc şi mi-o fură şi p-aia?
