La 25 decembrie, împreună cu doi
viitori colegi am mers la Cimitirul Eroilor Revoluției. Am mers la
morminte, am pus lumânări, ne-am rugat pentru sufletele celor
adormiți, eroi care și-au dat viața pentru români și pentru
România. Acest mic dar pios omagiu îl aducem an de an. Despre cei
care s-au jertfit pentru noi le vorbesc studenților mei și îi
îndemn pe toți ca, măcar o dată pe an, să meargă în acest loc
și să se gândească la sacrificiile înaintașilor noștri.
Mergând spre casă, nu am putut să
nu îmi aduc aminte că, în prima zi de plen a Parlamentului, 74 de
deputați nu s-au prezentat la ședința camerei. Și un singur
absent ar fi fost deja prea mult la 27 de ani de la martiriul
tinerilor și mai puțin tinerilor cetățeni români. Sunt atât de
multe lucruri care se petrec deși par inimaginabile, imposibile, dar
care își pun apoi amprenta pe tot, de la economic la social, de la
colegialitate la necolegialitate. Peste o mie de oameni și-au dat
viața pentru noi, iar memoria lor este întinată prin absenteism la
vot, absenteism în viața publică, absenteism în gând și fapte
pentru binele altora. Cum ne putem permite să îi uităm și să le
călcăm memoria în picioare?
Au murit mulți și au suferit și
mai mulți. Nu au dorit sinecuri, nu au așteptat premii și nu au
ieșit cu pieptul gol în fața tancurilor sau a puștilor cu
baionetă pentru a deveni conducători de partide, lideri de opinie,
bogătași, parlamentari sau membri ai vreunui guvern. Au ieșit cu
speranța unei vieți mai bune pentru cei din familiile lor și
pentru întreaga Românie. Mulți dintre ei au îngenuncheat pentru
prima dată în public, în stradă și au rostit, poate pentru prima
dată, rugăciunea „Tatăl nostru” într-o voce unică, alături
de ceilalți. S-au rugat și au sperat. Întinarea memoriei lor este
inadmisibilă, incalificabilă.
Ei nu sunt singurii care au dat
jertfa supremă. Doar dacă ar fi să ne gândim la trei dintre
celelalte evenimente majore din istoria poporului român, în
Războiul pentru independență au suferit peste 27.000, din care
peste 4.300 de morți și dispăruți. În cursul Primului Război
Mondial, se estimează că și-au pierdut viața aproape 900.000 de
români, majoritatea soldați care au plecat pe front cu o poză de
acasă, o iconiță în buzunarul de la piept și cu speranța că
vor ajunge înapoi alături de familie pentru o României pentru
români. Ca număr de jertfe umane, România a fost a patra între
aliați și a șasea între toate țările beligerante. Mulți dintre
eroii români au fost înmormântați peste mări și țări (peste
4.700 într-un lagăr din Ungaria, mulți alții în cimitire din
Bulgaria, Germania, Polonia, Slovenia, unde este foarte dificil ca
urmașii lor să mai ajungă și să poată aprinde o lumânare –
dar multe din cimitire sunt în țară, unele la o distanță de
metrou de noi cei care ar trebui să le păstrăm veșnică memoria).
În al Doilea Război Mondial, alți aproape 850.000 de români s-au
jertfit; circa 250.000 la Cotul Donului, între 187.367 și 367.976
de morți și dispăruți în prizonierat. Ca număr de jertfe umane,
România a fost a zecea între toate țările beligerante.
Se cuvine să nu îi uităm nici pe
eroii și martirii de după încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial. Sute de mii de jertfe și, cumulat, milioane de ani de
pușcărie, deportări, domiciliu obligatoriu. Care era vina lor? Se
opuneau unui regim totalitar, doreau o țară liberă. Dar oare cât
din aceste realități se mai predă în școli, cât din ceea ce
este scris mai este citit? Îmi aduc aminte de câțiva tineri,
filmați la Timișoara în decembrie 2016, care, întrebați despre
decembrie 1989, spuneau cu seninătate: „Nu știu ce s-a întâmplat”
sau chiar „S-a întâmplat ceva în decembrie 1989?”.
Cutremurător.
De mult îmi
doream să întâmpin trecerea dintre ani doar alături de soția
mea. Anul acesta așa a fost. Ne-am bucurat să fim împreună, ne-am
amintit și ne-am gândit la colegi, la anul care a trecut, la anul
care începea. Apoi, în ziua următoare, am vrut să ne uităm puțin
la televizor și să vizionăm câteva din emisiunile în aer liber
dedicate evenimentului. Ne-au oripilat câteva variante de
vestimentație a cântăreților formatori de opinie, precum și
modul în care unii s-au „dichisit” (machiat). Ne-a deranjat
modul evident de play-back (cu toate că reclama vorbea de live).
În aer liber și înfrigurați, zeci de mii de persoane. Iar eu mă
întrebam: câți din cei care au stat ore în șir în frig, în
București și în celelalte orașe, chiar și peste mări și țări,
s-au prezentat și la votul din 11 decembrie, un vot pentru România?
În linia
răspunsurilor medicale colegiale care mi se solicită din când în
când, mi-am adus aminte de un mesaj primit relativ recent de la o
viitoare colegă: „Bună seara! Îmi cer scuze că vă deranjez,
însă am o problemă de sănătate care nu-mi dă pace acum în prag
de sesiune. Am o infecție urinară, cu usturime la micțiune, sânge
cu cheaguri – nu am însă dureri, din fericire. Medicul de familie
este plecat, însă la telefon mi-a zis să iau biseptol și uractiv,
fără să-mi fac însă o antibiogramă. Știu că un tratament nu
se dă telefonic, dar chiar nu știam ce să fac. Tratamentul l-am
început de azi de dimineață și știu că trebuie să aștept
24–48 de ore până să-și facă efectul, dar sângele mă sperie
foarte tare și chiar nu-mi mai stă gândul la ceea ce trebuie să
învăț pentru examene. Aș vrea să vin la Institutul Cantacuzino,
la dv., să-mi fac niște analize mai serioase, pentru că frica
aceasta îmi dă mari probleme. Vă mulțumesc”. „Strugurii
ursului” din preparatul medical nu prea pot să influențeze
hematuria, iar cunoștințele medicale în anul doi nu sunt foarte
mari. Sfaturile privind protecția personală ar trebui, totuși, să
prindă la un tânăr de 20–21 de ani. I-am spus viitoarei colege
care sunt pașii de urmat, dar am întrebat-o și dacă s-a expus la
frig de curând. Răspunsul este relevant: „Vă mulțumesc foarte
mult pentru răspuns! Cred că de la faptul că m-am expus la frig în
ziua revelionului s-a declanșat. Am subestimat cele –18 grade
Celsius. O să vă țin la curent cu starea mea”. Am izolat Enterococcus
spp.
Încă dinainte de 1990, au fost detectate tulpini rezistente la
vancomicină; de biseptol (cotrimoxazol-trimetoprim) ce să mai
vorbim?
În tot și în toate este necesară
colegialitatea. Și în medicină, și la nivel de țară. Suntem la
un nou început de an, o nouă perioadă care ne va influența viața.
La mulți ani, 2017!
