Autorul citatului alăturat e medic, cunoscut pentru capacitatea
sa profesională (profesor de chirurgie la Yale), dar și pentru faptul că îmbină
cu îndemânare mânuirea bisturiului cu cea a penei de scris. Selzer trăiește
într-o atmosferă în care foarte greu găsești un medic care să nu fi fost acuzat
de neglijență sau chiar de crimă. Statele Unite conduc detașat într-un
clasament virtual al proceselor intentate medicilor și acesta e unul dintre
motivele pentru care, de exemplu, numărul ginecologilor dedicați obstetricii a
scăzut în mod simțitor în această țară.
Situația nu e foarte diferită în țara mea, în care trăiesc și
activez de aproape o jumătate de secol. Israelul se numără printre țările în
care numărul plângerilor și al învinuirilor aduse îngrijirii medicale crește de
la un an la altul. Pe primul loc, în „boxa acuzaților“, se află chirurgii
esteticieni, apoi chirurgii generali, ginecologii, și nu la urmă medicii
anesteziști. Zeci de avocați cunoscuți s-au specializat în malpraxisul medical
și posedă suficiente cunoștințe pentru a înțelege un dosar de spitalizare și a
găsi puncte slabe în tratament (sau în descrierea tratamentului!) și a le
transforma în capete de acuzare. În absența unui colegiu al medicilor care să
reprezinte o primă și importantă fază în drumul unei plângeri împotriva unui
medic sau unei instituții medicale, calea cea mai simplă pentru cetățeanul
israelian e să se adreseze direct justiției. Sistemul judiciar israelian obligă
ca orice plângere judiciară să fie însoțită de referatul unui expert, ceea ce
obligă și partea adversă să caute un specialist în domeniu care să poată
contraargumenta și infirma acuzațiile aduse. Bineînțeles că, în ambele cazuri,
experții sunt medici aparținând aceleași specialități, iar într-o țară mică
precum Israelul lucrurile se pot complica substanțial, având în vedere că
specialiștii se cunosc între ei și își știu slăbiciunile, așa că munca
expertului devine dificilă și nu de multe ori avocații eșuează în găsirea unui
medic reputat care să accepte sarcina de a pregăti expertiza și de a apărea în
fața judecătorului.
Am descris pe scurt situația oarecum specifică Israelului pentru
a sublinia un fapt greu de contestat: noi, medicii, suntem într-un permanent
pericol de a fi acuzați de comportare profesională incorectă și de eșecul
tratamentului aplicat pacientului. Explicațiile sunt multiple, dar voi încerca
să le reduc la doar trei, care mi se par corecte, chiar pe plan universal.
Prima, fără discuție, se referă la citatul alăturat. În era
medicinii moderne, în care progresul meseriei noastre afectează pozitiv aproape
fiecare maladie, pacientul și familia sa se așteaptă în orice situație la un
rezultat pozitiv, așa încât orice alt deznodământ implică, în concepția
publicului, un anumit grad de neglijență. De aici și până la intervenția unui
avocat și întocmirea actului de acuzare e doar un pas.
Al doilea aspect care merită amintit e cel legat de tendința
inerentă a pacientului sau a aparținătorilor de a profita de un rezultat
negativ al tratamentului pentru a spera într-o compensație pecuniară. Nu am
suficiente date pentru a discuta o situație oarecum ilară, pe care am găsit-o
în presa laică americană, dar care trebuie amintită: o știre vorbea de un
verdict judiciar ce oferea o importantă sumă de bani unui bărbat devenit văduv
prin decesul soției sale după o intervenție chirurgicală, el plângându-se de
imensa suferință morală și psihologică provocată în fiecare noapte, când se
trezea și-și căuta în pat iubita parteneră dispărută! De fapt, se poate spune
că imensa majoritate a acuzațiilor de malpraxis medical pretinde o compensație
materială și doar extrem de puține sunt cazuri penale. De exemplu, medicii
israelieni condamnați la închisoare, în ultimii 70 de ani, pot fi numărați pe
degete. Și cele mai multe procese de malpraxis medical se încheie prin
înțelegere între cele două părți, în afara instanței judiciare.
Dacă m-aș opri în acest punct, sunt convins că cititorul și-ar
pune, pe drept, întrebarea: cu ce mă ajută pe mine aceste noțiuni? Așa stau
lucrurile azi, ne aflăm în permanent pericol de a fi trași la răspundere. Totul
pare clar și de neclintit. Dar mai există o explicație pentru care numărul
proceselor judiciare intentate medicilor e în continuă creștere: incapacitatea
noastră de a comunica eficient cu pacientul sau cu familia acestuia. Lecția
aceasta am învățat-o în urmă cu mai bine de 30 de ani, când, aflat într-o
vizită profesională într-unul din cele mai mari spitale nord-americane, am
asistat la conferința unui cunoscut avocat despre prevenirea proceselor
judiciare în domeniul medical. Teoria sa, pare-se bazată pe o vastă experiență,
susținea că aproximativ 90% din plângerile judiciare împotriva medicilor sunt
urmarea lipsei de informare continuă, corectă și completă asupra situației
pacientului.
Una din prea cunoscutele tare ale medicinii moderne e
reprezentată de lipsa de timp a medicului. Medicul zilelor noastre este în
permanență presat de timp, iar o discuție comprehensivă cu pacientul sau cu
aparținătorii se plasează foarte jos pe scara priorităților. În plus, se pare
că suntem incapabili de a îl pune în gardă pe cel în suferință că nu
întotdeauna, când totul se face așa cum trebuie, rezultatul este cel așteptat.
După cum, similar, în medicină ca și în viață, nu întotdeauna ceea ce se face
greșit produce rezultate negative.
De multe ori discuțiile cu aparținătorii se poartă pe coridor,
în picioare, în drum spre o ședință sau spre sala de operații. Și tot de atâtea
ori limbajul folosit e pur medical, complet neînțeles de cel care ar trebui să
primească toate informațiile necesare pentru a realiza în mod corect în ce
situație se află el sau ruda sa internată. (Mă refer tot timpul la pacientul
internat, pentru că până acum nu am întâlnit un caz judiciar împotriva unui
medic care funcționează în ambulatoriu.) Ba, mai mult, nu sunt puține acele
cazuri în care informațiile oferite de dimineață, de medicul responsabil pentru
tratamentul pacientului, se bat cap în cap cu cele aflate din gura medicului de
gardă, care poate nici nu a avut timp să afle situația fiecărui pacient din
secție.
În domeniul meu – ATI – m-am lovit deseori de încercarea nefastă
de a trece vina pe seama unui confrate, în speranța că familia sau pacientul
își vor îndrepta plângerile în altă direcție. Rezultatul e cunoscut: în loc de
un singur acuzat, dosarul judiciar se „îmbogățește“ cu încă un împricinat!
E nevoie nu numai de timp, dar și de talent – da, de talent! –
pentru a convinge marele public că medicul nu e o ființă divină și că și el, ca
toți ceilalți muritori, e supus greșelii, indiferent de bunele sale intenții
sau de buna sa pregătire profesională. Și medicul poate fi obosit după o lungă
noapte de gardă. Și operatorul poate lua o decizie greșită în fața unei
catastrofe abdominale acute. Și pediatrul poate leza un nerv, în căutarea unei
vene ce trebuie cateterizată. Și anestezistul poate produce un pneumotorax de
tensiune în timpul ventilației artificiale a unui pacient aflat în bronhospasm.
Dar, chiar în situația unei erori, cea mai bună soluție e de a explica cele
întâmplate, de a încerca să te faci înțeles, cu simpatie, folosind o atitudine
umană, în fața unui deznodământ neașteptat. În plus nu trebuie uitată obligația
de a trece în foaia pacientului orice amănunt care poate explica și uneori
justifica un rezultat negativ, o necesitate importantă în vederea prevenirii
unei acțiuni legale.
Nu cunosc îndeaproape situația medico-judiciară din România. Dar
nu mă pot opri de la a-i pune cititorului câteva întrebări. Oare toate aceste
noțiuni, astăzi banale, sunt cunoscute clinicianului? În ce măsură facultățile
de medicină și programele de rezidențiat includ conferințe și seminarii pe
această temă, provocând discuții bazate pe cazuri reale? În ce măsură jurnalele
și revistele de specialitate abordează subiectul prevenirii plângerilor
judiciare venite din partea pacienților și aparținătorilor? Aș dori ca paginile
acestui eficient săptămânal să găzduiască opiniile cititorilor despre subiectul
abordat și căile care ne stau la dispoziție pentru a îmbunătăți situația
existentă.
 „Dacă
societatea ar înțelege că medicul nu e o ființă divină, atotputernică, atunci
poate că și dorința de a-l acuza de neglijență ar scădea în mod substanțial.“ (Richard Selzer, n. 1928) |
