În
1990, Frank Meshberger, un ginecolog oarecare, cu o practică undeva în Indiana,
SUA, era în vacanţă la Roma. Vizitând Vaticanul, a riscat fără teamă
torticolisul alături de restul mulţimii de turişti ca să admire firmamentul
legendarei Capele Sixtine. Pentru că, după cum ştim, un medic nu încetează nici
în concediu să fie medic, colegul nostru şi-a dat seama că fresca intitulată
„Crearea lui Adam“ seamănă izbitor cu o secţiune sagitală mediană printr-un
creier omenesc. Ajuns acasă, Meshberger şi-a publicat observaţia în JAMA, stârnind rumoare. Analize
ulterioare mai adânci au propus o întreagă alegorie neuroanatomo-mitologică. De
exemplu, braţul lui Dumnezeu ar corespunde girusului frontal medial, picioarele
sale ar fi cerebelul, pe când îngerii de dedesubt ar întruchipa etajele
trunchiului cerebral etc. De atunci, toată treaba a devenit „cultură populară“,
încă un strat de faimă şi articole de tabloid peste vopseaua lui Michelangelo.
Desigur,
au fost şi există critici ale autenticităţii asemănării. Ne putem întreba de ce
a trebuit să treacă aproape o jumătate de mileniu ca să o observe cineva. Un
răspuns ar fi: pentru că Renaşterea s-a terminat prea repede, şi după ea şi
până astăzi am tins să avem perspective personale de cunoaştere tot mai
înguste. Nimeni nu ar fi putut pretinde experţilor, critici şi istorici ai
artei, să aibă cunoştinţe de anatomie, medicină internă sau disecţie, chiar
dacă Michelangelo le avea. Un alt răspuns, mai sceptic, e că Meshberger a
suferit o pareidolie, o proiecţie a
propriei imaginaţii în lumea de afară, nu foarte diferită de cititul în zaţul
de cafea sau de asemănarea norilor cu animale fantastice. Dar, chiar dacă totul
e o iluzie, e una suficient de plauzibilă ca să se propage rapid mai întâi în
mediul medical, apoi în cel global. Cu alte cuvinte, e deja interesant faptul
că s-a făcut şi acceptat o asemenea comparaţie.
Post-factum,
s-au propus şi alte exemple, cel mai verosimil fiind al pictorului flamand de
biserici Gerard David, care pare să ilustreze, în „Schimbarea la Faţă“, tot o
secţiune prin creier, de data asta frontală. De remarcat, în trecere, că în ea
Dumnezeu stă într-o cavitate în nori corespunzătoare ventriculului III din
creier.
În
2007, un mic review al unor neurologi
din Marea Britanie, „Imagistica cerebrală în Renaştere“ (Palluzi şi colab.),
adaugă şi „Schimbarea la Faţă“ de Rafael, aflată tot la Muzeul Vaticanului, pe
lista tomografiilor artistice. N-are rost să punem la socoteală nenumăratele
utere, rinichi, plămâni şi alte organe, care de atunci sunt mereu raportate a
fi descoperite prin muzee, dar sunt, de fapt, mult mai apropiate de zaţul
cafelei.
Să
presupunem, totuşi, că toate astea nu sunt iluzii. Eu sunt convins de exemplele
lui Michelangelo, Rafael şi Gerard David. Şi asta pentru că există un context.
Desigur,
întrebarea chinuitoare e cea privind „intenţia artiştilor“. Chinuitoare, pentru
că generează nenumărate teorii care mai de care mai conspiraţioniste şi
danbrowniene şi cu toţii ne-am săturat de astea. La polul opus, e teoria,
simplificatoare, care zice că plasarea scenelor religioase în interiorul
creierului uman înseamnă, literalmente, că Dumnezeu e doar în capul nostru. Un
cal troian aşadar, un manifest al raţionalismului ştiinţific înfipt direct în
inima obscurantismului superstiţios.
Nu o
să ştim probabil ce au vrut autorii să ne transmită. Eu nici nu cred că e un
mesaj codificat. Arta nu e un rebus, un mesaj secret, sau, dacă e, e artă de
proastă calitate. Alegoria e o greşeală de stil.
În
Renaştere, artele frumoase, medicina, ştiinţa, nu erau specializări din lumi
diferite, ci mai curând curgeau una din alta în încercarea optimistă de a vedea
lumea în întregimea ei. Era, de exemplu, un demers ştiinţific onorabil, dacă
acceptai că omul are un suflet, să îi cauţi sediul în corp. Da Vinci a
întreprins o asemenea călătorie anatomică, pentru a verifica validitatea
ipotezei „cefalocentrice“ din Antichitatea greco-romană, conform căreia
sufletul se află în cap. Şi, cum sufletul era probabil fluid, Da Vinci a
presupus că se află în ventriculii cerebrali, mai precis în ventriculul III.
Cât despre fiziologia sufletului, nicio superstiţie aici, Da Vinci considera că
este organul care integrează toate simţurile, fabricând imaginea de ansamblu.
Din acest motiv i-a şi spus „senso comune“, concept folosit şi astăzi din plin.
Ce ne face oameni cu adevărat, dacă nu bunul simţ?
Tot
creierul aşadar, cu şanţurile şi girusurile sale, e, în viziunea renascentistă,
o maşină în centrul căreia se află simţul comun, sufletul, în ventriculul
cerebral III. Dacă Renaşterea sărbătorea omul în toată splendoarea sa, cum să
pictezi Raiul dacă nu ca pe o proiecţie cosmică a anatomiei umane?
Mai
simplu spus, Da Vinci, Michelangelo şi compania nu s-au mulţumit să disece
cadavre şi să ia note anatomice reci. Au văzut, îmi place să cred, frumuseţe în
corpul nostru, nu doar de-afară, ci înăuntru, la propriu, într-atât încât au
simţit nevoia să o transmită mai departe.
Şi
dacă totul e doar pareidolia doctorului Meshberger, de care ne-am contaminat şi
noi, atunci e agreabil să mă gândesc că medicii de azi au acces la frumuseţea
asta ascunsă şi sunt sensibili la ea, suficient încât să compare frescele lui
Michelangelo cu nişte organe interne.
