Este alcoolismul o problemă socială în România? Și, mai ales, dacă folosim terminologia epocii, este țăranul român bețiv? Iată întrebări la care medicii, și nu numai ei, s-au străduit să răspundă de-a lungul întregului secol [...] Începem pe la 1830, cu mărturia doctorului Constantin Caracaș: „Băutura lor la masă este numai apa curată; dar când se duc la câmp sau alte lucrări unii beau puțină țuică. Duminicile și sărbătorile aleargă cu toții la cârciumă și beau rachiu și vin până se îmbată” (Samarian, 1937). Dacă încercăm o cât de sumară analiză a textului nu putem să nu remarcăm că autorul așază țărănimea la mijlocul distanței dintre moderație și exces în ceea ce privește consumul de alcool: de obicei toți beau numai apă, la lucru unii beau puțină țuică, iar în zilele de sărbătoare toți se îmbată. Altfel spus, țăranul doctorului Caracaș bea vin și țuică și, cum suntem în Muntenia, bănuim că este vorba de țuică de fructe sau de tescovină, consumată ocazional la câmp și mai ales de sărbători, care de altfel nu sunt puține. Totuși, imaginea de ansamblu este cea de sobrietate, dar cârciuma devine deja un loc al pierzaniei, dacă n-a fost dintotdeauna.

Fragment reprodus din volumul România Medicilor, publicat de editura Humanitas. Constantin Bărbulescu, autorul lucrării, predă la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca.