Să
dezvolţi subiectul modestiei într-un ziar destinat medicilor poate fi o muncă fără
rost. Englezii numesc asta wishful
thinking. Hipertrofia egoului medicului e cunoscută peste tot. Nu degeaba
se spune că un medic rezident consideră că e adjunctul lui Dumnezeu şi, când
devine specialist, se crede Dumnezeu. Bineînţeles că urmează întrebarea: şi ce
se întâmplă cu medicul primar? Ei bine, snoava continuă: un medic primar îl
consideră pe Dumnezeu adjunctul lui!
De
aceea, nu e de mirare că autorul citatului alăturat nu e medic, ci scriitor şi
istoric. A scris multe cărţi, printre care biografiile lui John Adams, Theodore
Roosvelt şi Harry Truman. Prin urmare, referindu-se la nevoia de a cunoaşte
lumea şi nu de a fi cunoscut de lume, el a încercat să-i povăţuiască pe acei
reprezentanţi ai societăţii umane care odată ajunşi „sus“ vor trebui să evite a
se lăsa pradă lipsei de modestie şi în loc să dezvolte un inutil şi periculos
complex de superioritate ar trebui să se dedice cunoaşterii problemelor care frământă
pe cei care l-au ales în funcţia de răspundere. Într-unul din volumele sale, el
îşi exprimă părerea că toţi aceşti iluştri oameni de stat nu erau perfecţi.
„Dacă ar fi fost zei, niciunul din ei n-ar fi putut avea o activitate atât de
admirabilă. De aceea, cu cât îi considerăm mai mult ca făcând parte din rasa
umană, cu atât mai mult îi putem înţelege şi aprecia“, scria el. Dar nu am
nicio îndoială că citatul care stă la baza acestor însemnări se potriveşte
perfect medicului de azi (sau nu numai celui de azi!).
Medicul
e înainte de toate o fiinţă umană şi ca atare nu poate rămâne departe de slăbiciunile
semenilor săi. Succesul implică recunoaşterea meritelor de cei din jur, dar
succesul de multe ori orbeşte. Odinioară se spunea că medicul e tentat să uite
de eşecurile sale şi să amintească tuturor de acele cazuri în care cunoştinţele
profesionale şi vasta sa experienţă au reuşit să redea pacientului viaţa sau
vederea sau gradul necesar de sănătate pentru a-şi continua existenţa de zi cu
zi.
Mulţi
confraţi susţin că tendinţa de a uita acei pacienţi la care rezultatul
tratamentului a fost negativ sau la care (mai rău!) o greşeală terapeutică a
produs o catastrofă stă la baza capacităţii medicului de a-şi continua
activitatea profesională. Sau, cum am auzit nu o dată în mediul ATI în care am
activat zeci de ani, medicul nu poate muri cu fiecare pacient decedat.
Personal
nu posed reţeta care poate preveni medicul de a deveni propriul său idol, şi-mi
închipui că nimeni nu o are. Sfaturile nu-şi au rostul atât timp cât viaţa îţi
oferă suficiente motive de satisfacţie pentru a te ridica în proprii tăi ochi.
Activitatea mea profesională în ţări de emigraţie, ca Israelul şi Canada, m-au
pus nu o dată în faţa unui pacient sau unei paciente care nu vorbea limba
locului, dar a cărui limbă maternă nu mi-era complet necunoscută. În acele
situaţii, nu puţine la număr, am încercat să mă apropii spiritual de pacientul
meu prin folosirea acelor puţine cuvinte şi fraze pe care le ştiam în limba sa.
În acele momente, deveneam conştient de două efecte pozitive ale acestui tip de
atitudine. Pe de o parte, câştigam încrederea pacientului, care deodată putea să
schimbe cu medicul său câteva fraze în propria sa limbă, iar această situaţie
avea darul de a doborî bariera psihologică dintre medic şi cel aflat în suferinţă.
Dar, retrospectiv, am avut nenumărate ocazii de a deveni conştient de propriile
mele limite. Vorbeam franceza, dar nu la nivelul pacientului meu, vorbeam ruseşte,
dar într-o manieră inferioară celui care se afla în faţa mea. Eu îi eram
superior în ceea ce priveşte cunoştinţele mele medicale, dar nu mai mult. Nu-i
eram superior, eu eram poate un medic bun, dar el era un excelent inginer, sau
un mare cunoscător al literaturii engleze. Fiecare cu limitele lui.
A nu se uita, în
epoca modernă pacientul poate acumula date despre propria boală, mult mai
precise şi mai actuale decât ceea ce ştie medicul despre acea afecţiune.
Medicul a consultat literatura de rigoare în urmă cu un an sau doi, pacientul
însă s-a documentat pe cale electronică în seara dinaintea vizitei la medic. În
asemenea situaţii, imaginea superiorităţii de necontestat a medicului se topeşte
pe loc, cu viteza zăpezii care dispare de pe acoperişul casei la primele raze
de soare.
Un alt aspect
interesant al profesiunii de medic îl aduce pe acesta în situaţia de a absorbi
o întreagă gamă de informaţii despre pacientul ajuns în cabinetul său sau aflat
pe patul de spital. O anamneză atentă deschide în faţa medicului o lume complexă,
amănunte care puse la un loc creează o imagine corectă a pacientului şi această
imagine poate în multe cazuri pune în umbră autoaprecierea medicului care se
crede superior oricărui alt muritor. Am avut ocazia să îngrijesc pacienţi
posesori ai unor cunoştinţe pe cât de vaste, pe atât de profunde în materie de
cultură, ştiinţă, religie, istorie, indivizi care înainte de a deveni pacienţi
(şi de multe ori după!) erau somităţi, fiecare în domeniul său. O atitudine
superficială, infestată de o doză semnificativă de neglijenţă şi întărită de o
senzaţie nejustificată de superioritate va împiedica medicul de la a ajunge să-şi
cunoască pacientul şi nu numai boala acestuia.
Această
greşeală de atitudine nu se reflectă numai asupra pacientului, ci împiedică
medicul de a-şi îmbogăţi cunoştinţele legate de lumea care-l înconjoară.
Închistat în mediul său, îmbălsămat cu propriile sale păreri despre el însuşi,
acest tip de medic rămâne izolat de lumea din jur, închis în (de multe ori
imaginar) propriul său turn de fildeş.
Se
pare că atitudinea umană a lui David McCullough Jr, exprimată în citatul alăturat,
îşi are originea în concepţia sa despre rolul istoricului: „Aici nu e vorba de
responsabilitate civică, ci de o permanentă lărgire a experienţei acumulate
atât timp cât trăieşti, exact aşa cum literatura şi muzica o fac pentru tine“.
Sunt convins că cititorul va fi de acord cu mine că putem adăuga medicina pe
lista acelor ocupaţii care îţi permit o mai bună cunoaştere a realităţii ce ne
înconjoară. Dar, pentru asta, ni se cere ca odată ajunşi „sus“ să ştim să
privim „în jos“, nu în scopul contemplării lumii, ci spre a o cunoaşte mai
bine.
|
 „Urcă în vârful muntelui ca să vezi lumea şi
nu ca să fii văzut.“ (David McCullough Jr, 2012)
|
