Ministerul Sănătăţii a pus în
dezbatere un proiect de lege care vizează schimbarea modului de organizare şi
desfăşurare a rezidenţiatului. Se (re)introduce ideea de trunchi comun, iar
accesul candidaţilor urmează să se facă în două etape. Întâi, prin licenţă,
apoi printr-un examen special. Cât de adecvat este acest sistem pentru situaţia
din România şi din Europa? Aveţi sugestii pentru modul în care ar trebui să se
organizeze intrarea în specialitate? (Dr.
A. M.)
Am
citit de câteva ori proiectul de lege privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului,
la care vă referiţi, şi nu am putut spune, la sfârşitul acestui exerciţiu,
decât fraza memorabilă şi atât de adevărată rostită de preşedintele Ronald
Reagan în cursul discursului de inaugurare din ianuarie 1981: Government is not the solution to our
problem; government is the problem. Lucrul acesta este evident din însăşi
organizarea documentului, căruia îi lipseşte un preambul justificativ. În
preambul, ar fi trebuit să se expună, în detaliu, deficienţele actualului
sistem de pregătire post-licenţă a medicilor şi să se prezinte logica schimbărilor
propuse. Aşa că trebuie să asum că schimbările doresc să ducă la creşterea
calităţii celor care vor trece prin această formă de pregătire.
Voi
evalua proiectul plecând de la această premisă, folosind sistemul SWOT (Strengths, Weaknesses, Opportunities,
Threats).
Strengths (puncte
tari)
Din
păcate, proiectul nu include niciun element care să indice creşterea calităţii
pregătirii pentru activitatea de medic specialist.
Weaknesses (puncte
slabe)
De
la început, surprinde redactarea, în acelaşi timp autoritară şi neclară.
„Întreaga activitate de pregătire prin rezidenţiat se desfăşoară sub
autoritatea Ministerului Sănătăţii şi Ministerului Educaţiei Naţionale“.
Aceasta este partea autoritară, care este prezentată ca un fiat! care ar trebui de la sine înţeles şi acceptat. Nu este însă
în niciun fel clar care este competenţa acestor ministere în a organiza pregătirea
de specialitate din, să zicem, domeniile radiologiei, urologiei sau ortopediei
pediatrice.
Urmează
partea vagă, proiectul indicând că organizarea rezidenţiatului se va face în
colaborare cu, printre alţii, Colegiul Medicilor din România şi Federaţia Asociaţiilor
Studenţilor în Medicină din România. După câte ştiu, Colegiul Medicilor nu
este, statutar, parte integrantă din educaţia rezidenţilor. Apoi, contribuţia
studenţilor medicinişti la organizarea unei activităţi educaţionale în care nu
pot avea niciun fel de experienţă nu are beneficii cognitive sau practice.
Problema
fundamentală a proiectului de lege este însă ideea că în prima etapă a rezidenţiatului
vor fi admişi toţi cei care vor absolvi facultăţile de medicină din ţară,
începând cu promoţia 2015, plus toţi cei care nu au obţinut post de rezident
prin concurs în anii precedenţi. O estimare a numărului acestor medici nu este
prezentată, dar este cu siguranţă mult mai mare decât capacitatea de instrucţie
teoretică şi practică de calitate care poate fi obţinută în România. Admiterea
la această etapă se va face pe baza notei obţinute la examenul naţional de
licenţă, proba scrisă. Această dispoziţie introduce încă o formă de control
guvernamental, pentru că Ministerul Sănătăţii va participa direct la elaborarea
subiectelor pentru examenul naţional de licenţă, deşi nu este în niciun fel
demonstrat că această contribuţie ar fi necesară.
Lucrurile
nu se opresc aici, pentru că Ministerul Sănătăţii va fi implicat şi în
metodologia organizării şi în stabilirea tematicii examenului de admitere în a
doua etapă a rezidenţiatului. Tot Ministerul Sănătăţii (împreună cu un alt
minister, al Educaţiei Naţionale) acreditează coordonatorii, directorii de
programe şi responsabilii de formare, dintr-o listă de propuneri formulată, din
nou, printre alţii, de Colegiul Medicilor din România, fără să specifice ce
îndreptăţeşte acest organism să se declare competent în această privinţă. Acelaşi
colegiu, dar şi studenţii în medicină vor contribui la activitatea comisiilor
de specialitate ale – desigur – Ministerului Sănătăţii, care vor elabora
regulamentul de rezidenţiat.
Aproape
de necrezut este posibilitatea ca medicii care nu au reuşit la examenul pentru
etapa a doua să continue pregătirea într-un fel de „etapă întâi bis“, cu o
durată nespecificată, după care vor deveni medici de categorie inferioară şi
legaţi de „glie“, adică vor avea drept limitat de practică în unităţi sanitare,
dar nu vor putea încheia contracte individuale cu Casa Naţională de Asigurări
de Sănătate.
Opportunities
(oportunităţi)
Orice
reformă reprezintă o oportunitate pentru schimbări fundamentale. Ministerul Sănătăţii
şi Ministerul Educaţiei Naţionale ar trebui să se retragă, odată pentru
totdeauna, din organizarea unei activităţi făcute de medici pentru medici.
Un
organism independent, similar cu ARACIS, ar trebui să determine capacitatea şi
condiţiile de şcolarizare în această formă de învăţământ şi felul în care se
organizează admiterea în rezidenţiat, în limita fondurilor de la bugetul de
stat, bugetul universităţilor, bugetul administraţiilor locale, donaţii, taxe şi
sponsorizări.
Pentru
specialităţile deficitare din spitalele publice din România, Ministerul Sănătăţii
ar trebui să ofere, în urma unui concurs, burse medicilor admişi în etapa a
doua, dacă aceştia se angajează să practice în unităţi sanitare bugetate de
Ministerul Sănătăţii pentru o perioadă de cel puţin cinci ani după terminarea
rezidenţiatului.
Threats (ameninţări)
În
forma actuală, proiectul are ca scop implicit absorbţia tuturor absolvenţilor
facultăţilor de medicină în posturi pentru care nu se va putea asigura decât o
pregătire inferioară calitativ celei de acum.
Proiectul
prevede că salariul rezidenţilor va fi de minimum 60% şi maximum 90% din
salariul unui medic specialist, un efort bugetar care nu va putea fi susţinut şi
care va duce până la urmă la îngheţarea salariilor specialiştilor (zero sum game). Acest fapt va creşte
emigraţia atât în rândul noilor absolvenţi ai rezidenţiatului din România, cât şi
în rândul mentorilor lor.
În concluzie, proiectul nu este adecvat
pentru creşterea calităţii pregătirii prin rezidenţiat în România. Scăderea
calităţii specialiştilor formaţi în România va duce la scăderea calităţii şi
duratei de viaţă a locuitorilor României. În acelaşi timp, va duce la creşterea
emigrării medicilor şi va scădea şansele integrării medicinii din România în
circuitul valorilor şi standardelor europene. Crearea unei categorii de
personal medical de categorie inferioară este nedemnă, va produce disfuncţionalităţi
majore în asigurarea îngrijirii cetăţenilor români şi va accentua – până la
punctul revoltei – inegalităţile socioeconomice din interiorul corpului
medical.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de Sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.
