Citind
fraza alăturată – o dată şi chiar a doua oară – ai putea avea senzaţia că
faimosul dramaturg George Bernard Shaw te sfătuieşte (pe tine, muritor de rând)
să te mulţumeşti doar cu ce ai, să nu te revolţi, să te resemnezi, să nu ceri
mai mult, cu alte cuvinte să-ţi pui în funcţie modestia şi să trăieşti aşa cum
poţi. Nimic nu poate fi mai înşelător decât această impresie, lăsată de citirea
unei fraze complet ruptă din context.
Contextul
se numeşte „Dilema doctorului“, sub care titlu se ascunde o piesă de teatru
prefaţată de o violentă, chiar vitriolică satiră, aparţinând autorului,
împotriva medicului britanic de la începutul secolului trecut.
Şi,
ca să înţelegem mai bine virulenţa textului, iată traducerea unui singur
paragraf: „Când copilul ţi-e bolnav sau
soţia pe moarte şi întâmplător îi iubeşti foarte mult, fiinţa umană din tine te
face să uiţi orice formă de gelozie în faţa acestui spectacol al unei creaturi
în durere sau pericol şi singurul lucru pe care-l vrei e să găseşti confort, înţelegere,
ceva de care să te poţi agăţa, chiar un fir de pai. Iată ce îţi aduce medicul.
Tu ai senzaţia clară că ceva trebuie neapărat făcut, şi într-adevăr medicul
face ceva. Ce anume?! Uneori el omoară pacientul, dar tu nu ai cum să ştii
asta, pentru că el, doctorul, te asigură că ceea ce s-a făcut e tot ce se
poate, adică tot ce omenirea putea face în această situaţie.“
G.
B. Shaw (1856–1950) e prea bine cunoscut tuturor celor care s-au interesat de
literatura de început de secol XX. A fost un eminent dramaturg, scriitor şi
jurnalist. A primit Premiul Nobel pentru literatură (1925) şi a dominat scena
intelectualităţii britanice timp de decenii. Dar, pe lângă toate, Shaw a fost
cunoscut ca un extrem de talentat polemist, iar polemica lui împotriva societăţii
britanice a avut ca sursă ideologia sa socialistă, urmată de un uşor fanatism
comunist, după vizita făcută lui Stalin în 1931 (se spune că sute de americani
i-au urmat sfatul şi s-au transmutat în URSS în anii ’30 ai secolului trecut;
nu e nevoie să amintim soarta lor).
Medicii
acelei vremi au căzut victime ale unei minţi extrem de ascuţite, iar critica
împotriva lor, exprimată şi în prefaţă şi în piesă, nu cunoaşte margini.
Medicul descris de Shaw e supermercantil, îşi înşală fără ruşine pacientul,
face operaţii complet inutile, realizează vivisecţia fără explicaţii, vinde
medicină de două parale – pe scurt, ceva care se poate asemăna cu ceea ce azi
numim „scursoarea societăţii“.
E
greu să înţelegi pe deplin ce l-a determinat pe Shaw să ia această atitudine. Un
lucru e clar: ascuţita critică a medicului şi medicinii britanice, iniţiată de
Shaw, a dus, până la urmă, la apariţia sistemului naţional britanic de sănătate,
care, în foarte mare măsură, a eliberat medicul de nevoia de a fugi după bani,
el primind un salariu care să-i permită să renunţe la acele metode neloiale
pentru a-şi asigura venitul lunar.
Dar
fraza citată la începutul acestor rânduri poate fi interpretată şi altfel.
Durata medie a vieţii unui vest-european, la începutul secolului trecut, era de
50 de ani. În prezent ea depăşeşte semnificativ 80 de ani. Această realitate
exprimă în mod clar enormul progres făcut de medicină în ultimul secol. Maladii
incurabile atunci au dispărut de-a lungul vremii sau şi-au găsit leacul.
Chirurgia anilor aceia, care se practica în absenţa anesteziei moderne, a
antibioticelor şi a transfuziei de produse sanguine (rezultatele fiind mai mult
decât modeste), a dispărut demult. Şi, într-adevăr, omul trebuia să fie mulţumit
cu ce avea. Criticile de genul celor emise de intelectuali de seama lui George
Bernard Shaw au contribuit în mod esenţial la evidenţierea carenţelor societăţii
din acele timpuri şi nimeni nu poate contesta că o bună parte din satira lui
Shaw s-a bazat nu numai pe impresii, ci şi pe fapte concrete.
Nu
putem încheia aceste rânduri fără a aminti faptul că lui Shaw i se potriveşte
perfect expresia „nu avea niciun Dumnezeu“, pentru că faimosul intelectual
britanic nu cunoştea frica, nu se ferea să atace direct acele persoane sau
fapte pe care le credea „demne“ de a fi înfierate. Şi, bineînţeles, Shaw era
ateu convins. De aceea am simţit nevoia de a-l cita din nou, la final, aducând
aici ultimele sale cuvinte, în agonie, în pragul morţii. La un moment dat, a
deschis ochii şi a şoptit:
„– Ce
întâlnire...
Cei din jur
au ridicat din umeri, nedumeriţi şi i s-au adresat:
– Ce
întâlnire, Bernie?
– Cum ce?!
Între mine şi Dumnezeu!“.
„Dacă
nu poţi avea ceea ce crezi că ai, atunci nu-ţi rămâne decât să crezi în ceea ce
ai“ 