Adoptarea celor 17 obiective de dezvoltare durabilă (Sustainable
Development Goals – SDGs) în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite a
fost evenimentul cel mai așteptat al anului în sănătatea globală. Deși cu mai
puțin accent formal pe sănătate decât precedentele obiective de dezvoltare ale
mileniului (Millennium Development Goals – MDGs), care au avut două
obiective de gen din opt, accentul pe combaterea sărăciei și a inechităților
din SDGs reflectă atât fondul problemelor curente la scara întregii planete,
cât și rezultatele cercetării de gen din ultimul deceniu. Inechitatea este
nejustificată moral, ușor de generat și de întreținut instituțional și, odată
generată, costurile sale sunt suportate, direct sau indirect, de toți membrii
unei societăți date. Comunitatea de cercetători și implementatori din sănătatea
globală nu putea rezona mai ferm cu alt unghi de abordare. S-a scris și se va
mai scrie despre conținutul propriu-zis al noilor obiective de dezvoltare,
despre modul în care sunt formulate și despre cadrul exhaustiv de
monitorizare-evaluare cu peste 150 de indicatori care acoperă întregul spectru
al concretului, de la extrem de specifici până la mustind a inefabil. Două
reacții din valul de prezență media din jurul lansării pe care au avut grijă
din timp să se arunce mai toate organizațiile merită notate ca bază de
reflecție.
Cu o săptămână înainte de adoptarea și lansarea formală a SDGs
la New York, The Lancet a publicat un punct de vedere semnat de 267 de
economiști din 44 de țări, printre care și cinci câștigători ai premiului Nobel
pentru economie. Pe scurt, distinșii semnatari aduc o pledoarie la unison în
favoarea argumentului economic al îndeplinirii idealului de acoperire
universală cu servicii de sănătate (universal health coverage – UHC)
cuplat cu responsabilitatea pentru politici destinate celor săraci și
grupurilor dezavantajate în sens larg. Perspectivele istorice, tehnice și
politice ale efortului despre care vorbim sunt clare. Deși prea puține țări au
atins complet cele opt MDGs, progresul înregistrat de foarte multe altele este
spectaculos. Toate analizele cost-beneficiu, fie ele la scară națională,
regională sau globală, arată că investițiile într-o viață mai lungă și mai bună
sunt depășite net de valoarea vieților câștigate. Din perspectivă politică,
idealul UHC se arată realizabil pe durata unei generații. Urmează multe virgule
după acest „realizabil“, însă este adevărat. Odată argumentul construit,
urmează recomandările asociate: pe scurt, va fi nevoie de încă și mai mulți
bani și mai multă voință politică la toate nivelurile. De aici încep
adevăratele probleme, aceleași care au făcut din MDGs doar o jumătate de succes
și care amenință să facă și din SDGs încă mai puțin de atât. Întâi, sănătatea
este o investiție bună pe hârtie și în modele programate în Excel, dar,
cum-necum, ca un făcut, în mai toate țările sărace, miniștrii de finanțe,
fir-ar să fie, nu vor să aloce suficienți bani pentru așa ceva. Inițiative
regionale precum Declarația Abuja (2001) asumată de liderii statelor Uniunii
Africane, de alocare a 15% din cheltuielile guvernamentale către sănătate, au
stimulat creșterea alocărilor, însă după 15 ani declarația se zbate într-un
eșec notoriu, cu doar patru din 47 de state semnatare atingând obiectivul și o
reuniune din 2011 a miniștrilor de finanțe din regiune refuzând explicit să o
pună în practică. Apoi, vor spune unii, bineînțeles că nimeni nu se poate
angaja într-o alocare generoasă pentru sectorul de sănătate atunci când
problemele sunt peste tot, de la drumuri la corupție. Pe de o parte, e nevoie
de susținere din afară. Toate calculele arată că majoritatea covârșitoare a
țărilor în curs de dezvoltare, mai ales cele din categoria cu venituri scăzute,
nu își pot atinge idealul UHC din resurse proprii. Ce nu veți citi în niciun
raport este cât de mari sunt discrepanțele dintre aceste țări „rămase în urmă“:
dacă pentru Nigeria vorbim de o suplimentare de 10–20% a cheltuielilor actuale
pentru sănătate, pentru Republica Centrafricană vorbim de mai mult decât o
dublare, punct în care o opțiune pur domestică nu mai are nimic în comun cu
rezonabilul. Preocuparea e cu atât mai serioasă cu cât volumul de asistență
internațională pentru sănătate de-abia își revenise după șocul crizei
financiare din 2009 și părea că începe să intre într-o fază de platou înainte
ca alte subiecte fierbinți – precum criza refugiaților din Europa – să intre pe
firmament în acest an. E absolut impredictibil, așadar, în ce proporție donorii
își vor respecta angajamentele. Pe de altă parte, există câteva exemple de
succes care și-au asumat sănătatea ca obiectiv și au înregistrat progrese
spectaculoase. În Africa se vorbește despre Rwanda și Etiopia, în Asia de
Sud-Est despre Thailanda. Nimeni nu știe prea clar cum și în ce măsură pot fi
replicabile, cel puțin parțial, aceste exemple. Oricum ar fi abordată problema,
se ajunge înapoi în coada cercului, la bani și la voință politică. Cât progres
poate fi atribuit până la urmă voinței și cât disponibilității resurselor?
Dificil de răspuns. Totuși, presupunerea că odată ce o țară va fi suficient de
bogată în ansamblu, vor crește automat alocările în toate sectoarele, implicit
indicatorii de performanță, nu stă în picioare. Africa Subsahariană, de
exemplu, are previzionată o creștere economică substanțială în următoarea
decadă. Se va traduce creșterea economică în bunăstarea individuală și într-o
sănătate mai bună? Indicatorii de sănătate a populației din țările Asiei de Est
(China, Malaiezia, Coreea de Sud și Thailanda) au început să se îmbunătățească
simțitor cu cel puțin un deceniu înainte de a debuta boom-ul economic. Apelul
din Lancet începe, așadar, să capete și alt sens, vecin cu disperarea:
dacă e nevoie de efort, este necesar acum. El va trebui să vină într-o lume
deja obosită, cu tot mai multe agende și tot mai multe incertitudini, mai ales
pentru actorii care fac jocurile cu adevărat, și anume țările dezvoltate. A
trecut perioada romantică a efortului de dezvoltare, când, la începutul anilor
ʼ90, economiștii de la Harvard și Washington arătau că lumea poate fi salvată
și ONG-urile globale începeau să crească, luând Africa și Asia la pas. După mai
mult de douăzeci de ani, singura certitudine este că urmează cel puțin alți
douăzeci.
Și atunci, modelul propus de SDGs, continuator al MDGs,
funcționează? După cum argumentează un editorial de săptămâna trecută din The
Guardian, și mai multă încordare în binomul bani-voință politică nu ne va
duce niciunde în următoarea perioadă, pentru că nici până acum nu ne-a dus prea
departe. În schimb, pentru a rezolva inechitatea globală, o variantă mai de
perspectivă ar fi să ne concentrăm nu doar pe a aduce țările sărace la nivelul
celor dezvoltate, ci și invers, în sensul studierii, înțelegerii și adoptării
modelelor care prezintă cu adevărat valoare. Ce volum de resurse ar fi
economisit și dirijat către cauze mai nobile dacă, să spunem, Statele Unite și
Marea Britanie și-ar reorganiza sistemele de sănătate mamut, măcinate de
ineficiențe demonstrate, pentru a livra același tip de valoare cu cele din Cuba
sau Chile – țări net mai puțin înstărite, dar cu o speranță de viață absolut
comparabilă. Ideea unei agende de dezvoltare nu e încă pe nicio masă. Dacă va
fi vreodată, își va cere și această agendă, cu siguranță, comisia ei.
