Dacă
înainte de a porni o dispută interminabilă părţile în cauză ar stabili întâi
esenţa noţiunilor despre care vor să dezbată, s-ar economisi şi timp, şi
energie. (Voltaire)
Îmi
recunosc superficialitatea. Nu am aprofundat niciodată sensurile multiple ale
noţiunii de tabloid, crezând că ar fi o risipă de timp lămurirea mai pe
îndelete a unui cuvânt sugerat destul de clar de factura lui morfologică. M-am
bucurat deci – şi am rămas uimit de amplul spaţiu acordat acestei noţiuni în
„Viaţa medicală“ nr. 5/2014 – că, în fine, mă voi alege cu o idee clară despre
o entitate controversată şi mult utilizată, pe care nu o cunosc.
Sârguincios
şi sistematic, cum m-a învăţat profesorul meu de psihiatrie E. Pamfil, în 1950,
am început deci cu editorialul semnat de dr. Vlad Mixich: „Medicii şi
tabloidele“. După citirea atentă a articolului, am înţeles că jurnalistica
poate fi acuzată de inadvertenţă, dar că şi medicii sunt vinovaţi când
furnizează date trunchiate. Apar astfel doar jumătăţi de adevăruri, izvorâte
din utilizarea eronată a unor noţiuni insuficient digerate, care se bucură de
publicitate mai mare decât cele formulate cu competenţă. Vulgarizarea unor
texte (chiar a unor discipline) pentru uzul marelui public este un act necesar şi
util dacă se face cu competenţă. Camille Flammarion, astronom, îşi înscrie
numele în lexicoane ca „vulgarizator“ al astronomiei la sfârşitul veacului al
XIX-lea. Doctorul Mixich presupune că noţiunea de tabloid e cunoscută şi nu
consideră necesară explicarea ei. Noţiunea însă – pentru mine – a rămas
neclarificată.
Am
mers mai departe. Dr. Gabriel Diaconu, în articolul său, pune în discuţie
atitudinea medicului în activitatea sa diurnă: „Turnul de fildeş sau implicarea
în viaţa cetăţii?“. Socot că numai cea de-a doua variantă poate fi viabilă, căci,
dacă medicul tace, vorbeşte altul în locul dânsului, ceea ce nu este de dorit. Şi
medicul poate greşi – mai ales când se depărtează de terenul lui propriu, când
„îşi dă cu părerea“ – dar niciodată aşa de grav ca unul neiniţiat în medicină.
N-am făcut nici cu ajutorul său vreun pas înainte în enigma problemei
tabloidelor. Trebuia să merg mai departe.
Abordez
deci promiţătorul şi periculosul titlu al medicului Martin S. Martin:
„Deturnarea“. În cursul articolului, autorul ne întoarce la rădăcinile etimologice
ale cuvântului, care, la început, se referea doar la o tabletă mai redusă ca
volum, deci o tabloidă, aplicat mai apoi şi la ziarele tipărite pe jumătate de
pagină (citibile şi în autobuz); ulterior, termenul a rămas valabil pentru conţinutul
şi stilul ziarului, nu numai pentru dimensiunea acestuia, „scopul deturnării
fiind promovarea frauduloasă a unor produse inutile şi inhibarea pacienţilor de
a se trata“. Pseudomedicina apare ca un pericol real şi lumea medicală corectă
trebuie să se mobilizeze şi să instituie măsuri de combatere. Am ajuns la faza
în care pisica flămândă dă târcoale grişului fierbinte, adulmecându-l, dar
necutezând să se atingă de hrană din teama de a se frige. Când Norbert Wiener,
părintele ciberneticii, întrebat fiind dacă informaţia este de fapt mai mult de
natură corpusculară sau mai mult ondulatorie, s-a supărat şi, bătând în masă, a
spus: „informaţia este informaţie! Şi atât“. Iar informatica merge de atunci
mai departe pe acest făgaş.
Din
articolul următor, semnat de dr. Marinela van den Heuvel-Olăroiu, reţin
concluzia: „Pericolul tabloidizării medicilor şi medicinii este permanent şi
din ce în ce mai greu de controlat“.
În
articolul „Noroiul în care un medic nu se bagă“, dr. Cristian Andrei pune
întrebarea retorică: „Cum să intri în familiile îndobitocite de tabloide dacă
nu intri în subiectele tabloide?“. Dr. Faustus al lui Thomas Mann îşi procură
în mod conştient propriul sifilis spre a tranşa problema conexiunii dintre
genialitate şi această boală. Cred că nu este singura cale. Remarc – în treacăt
fie spus – că articolul respectiv are în încheiere fraza: „Cred că atâta vreme
cât intelectualii acestei ţări se vor uita doar unii la alţii, această ţară
nu“; continuarea frazei n-am găsit-o nicăieri.
În
încheiere, la întrebările – de asemenea, retorice – „Ar putea fi tabloidele
partenerii medicilor?“ şi „Ce este informaţia medicală, ce este de interes
public şi ce nu este?“ răspund, ca pediatru, convins fiind că în practica
noastră, în special în puericultură, educaţia sanitară este cam 60% din
activitate. Ani de-a rândul, ne-am „scuipat plămânii“ explicând cum se pregăteşte
zeama de orez şi supa de morcovi dietetică, implorând în gând autorităţile să
scoată măcar o broşurică în care aceste noţiuni elementar necesare să fie tipărite
ca bază de plecare, scrise inteligibil şi lizibil, până când am apucat
timpurile când tânăra mămică avea lângă patul ei pe noptieră un vraf de cinci-şase
cărţulii, pe care le răsfoia, pentru ca apoi, în nedumerirea ei, s-o cheme la
telefon pe mama sa: „Ce să fac, mamă?“. La care răspunsul suna poate astfel:
„Fata mea, când erai micuţă, venea la noi, la Dealul Negru, un doctoraş tânăr,
în fiece miercuri, de la Călăţele, călare, şi ne spunea aşa…“.
Cam
astea sunt relaţiile mele ne-tabloide
şi strict personale cu această ramură inalienabilă a medicinii noastre de zi de
zi.
N. red.: autorul a
preferat să semneze acest text doar cu iniţialele.
