Nu sunt multe profesii în care să întâlneşti
o complexitate a învăţământului comparabilă cu cea din medicină, început din
primele zile ale studenţiei şi continuat până la sfârşitul carierei la medici, surori,
asistenţi medicali, tehnicieni şi paramedici. Lumea încă este sub impresia că,
în primii ani, studenţii învaţă anatomia şi azi ca acum o sută de ani, pe oase,
piese anatomice şi cadavre conservate. Dar lucrurile sunt mult schimbate în
facultăţile care au introdus tehnologia modernă de prelucrare a imaginilor şi,
mai ales, hologramele. Anatomia tridimensională oferă nu numai detalii de mare
acurateţe, dar şi şansa de a interacţiona cu imaginile, schimbând dimensiunile,
contrastul, unghiurile, în orice fel posibil. În zilele noastre, studenţii au
părăsit sălile de disecţie pentru ciberanatomie. Manevrele de examinare şi
tratament sunt deprinse pe simulatoare, multe extrem de sofisticate şi capabile
de a oferi substratul pentru multiple scenarii.
Totul a început cu „păpuşile“ pe care se
învăţa resuscitarea cardiorespiratorie, intubaţia traheală şi administrarea de
droguri în urgenţe. Dar manechinele au fost din ce în ce mai perfecţionate şi
au oferit şansa de a face exerciţii de plasare a liniilor venoase centrale,
cateterelor arteriale, vezicale şi gastrice, a tuburilor de dren toracice. Ele
au fost conectate la computere care afişează pe monitoare datele hemodinamice şi
respiratorii şi, pe lângă manevrele de reanimare propriu-zise, cei care se
antrenează au început să participe la rezolvarea unor situaţii complexe. Orice
decizie este fie sancţionată, fie aprobată de computer şi apare pe monitor.
Stopul cardiorespirator, şocul, sincopele, crizele convulsive, abdomenul acut,
tamponada cardiacă, marile aritmii sunt doar câteva dintre situaţiile de mare
urgenţă pentru care medicii, studenţii şi surorile sunt antrenaţi.
Am urmărit direct, la centrul de simulare al
Clinicii de pediatrie de la Universitatea statului Alabama, la Birmingham, cum
cursanţii tratau un „bolnav“ cardiac. De la minut la minut, computerul
introducea diferite raluri pulmonare, sufluri cardiace, zgomote abdominale,
cuplate cu modificarea parametrilor vitali, şi cursanţii trebuiau să se
adapteze rapid la noua situaţie, să ia o decizie şi să administreze
„medicamentele“, pe care le indicau fără întârziere. Performanţa era apreciată
cu un scor, iar raportul tipărit la sfârşitul exerciţiului indica zonele în
care cursantul în cauză avea deficienţe. Alte exerciţii viitoare urmau să
îmbunătăţească performanţa profesională şi să elimine limitele.
Tot acolo am văzut simularea crizelor comiţiale
la un manechin, crize care nu încetau decât la alegerea şi administrarea
drogului potrivit. În altă încăpere am urmărit diagnosticarea şi rezolvarea
unui caz de tamponadă cardiacă la copil, pe care cursanţii l-au tratat prin
pericardiocenteză.
Inventivitatea celor care produc aceste
manechine este uimitoare şi, de la primele încercări limitate la manevrele de
resuscitare, s-a ajuns la exerciţii de acumulare a îndemânării profesionale în
cardiologia invazivă, bronhoscopie, laparoscopie, endoscopie digestivă şi
urinară, chirurgie laparoscopică, neurochirurgie stereotaxică şi artroscopică.
Acestea se fac cu ajutorul imaginilor de realitate virtuală şi au fost inspirate
de metodele de antrenament ale personalului zburător din aviaţia 
civilă şi
militară.
Noul tip de învăţământ oferă celor care se
antrenează şansa unor exerciţii repetate, ghidate de instructori experimentaţi,
practicate fără stres, care măresc experienţa profesională a începătorilor,
fără a periclita bolnavii. A apărut şi o industrie a acestor manechine perfecţionate
şi computerizate şi multe spitale mari şi-au creat propriile servicii de
simulare, unde fac exerciţii practice rezidenţii şi asistentele.
În faţa unei mari cereri de materiale
demonstrative, venite de la facultăţile de medicină şi serviciile medicale,
proiectanţii şi producătorii fac faţă cu greu la nevoile care cresc rapid.
Multe din departamentele de simulare din spitale şi-au înfiinţat propriile
laboratoare de cercetare, în care iniţiază proiecte pentru noi şi noi tehnici
de practică, pe care le preia industria. Ca multe alte domenii din medicină şi
învăţământul medical se schimbă sub ochii noştri, cu ajutorul tehnologiei
digitale.
