Întrebarea
pe care şi-o poate pune oricine e următoarea: de când filozofii, fie ei şi
antici, ne indică nouă, medicilor, conduita şi felul de a gândi? Filozofii sunt
cei care teoretizează, care încearcă să încadreze lumea în care trăiesc în nişte
reguli generale, aplicabile în orice situaţie şi în orice moment. Ei sunt
consideraţi reprezentanţii inteligenţei umane şi în conştiinţa noastră ei se
află cu mult deasupra semenilor lor. Dacă n-ar fi aşa, cum s-ar putea explica
faptul că noi, muritorii de rând, îi cităm pe cei mai vestiţi dintre ei, ne
aplecăm respectuos asupra celor scrise de marii filozofi ai civilizaţiei şi-i
considerăm întemeietorii principiilor pe care se bazează logica, etica şi
dreptatea, până în ziua de azi? Dar, pe de altă parte, noi, medicii, suntem la
polul opus al gândirii. Medicul este cel mai pragmatic dintre toţi profesioniştii
intelectuali. Noi încercăm să găsim coordonatele necesare pentru a înţelege
condiţia fiecărui pacient în parte şi ne place să spunem că, deşi există
maladii bine definite, un bolnav nu se aseamănă cu altul şi că judecata noastră
clinică devine corectă şi îndrumătoare doar atunci când reuşim să împletim
experienţa bazată pe o multitudine de cazuri cu obligaţia de a decela
particularităţile fiecărui pacient aflat în faţa noastră.
Cu
toate acestea, citatul alăturat, aparţinând unuia din cei mai solizi şi geniali
filozofi ai Antichităţii, conţine un precept pe care noi medicii ar trebui să-l
cunoaştem, să-l respectăm şi, uneori, chiar să-l urmăm. Scriam mai sus că
discernământul nostru clinic e o combinaţie între ceea ce deja am acumulat şi
ceea ce e particular fiecărui pacient. Ei bine, activitatea noastră clinică
pare a fi, cel puţin în ochii semnatarului acestor rânduri, o combinaţie între
atitudinea bazată pe fapte dovedite şi un dram de curaj pentru a încerca
metode, idei şi conduite noi, atunci când cele vechi şi bine cunoscute nu dau
roade. Pentru că, de fapt, particularitatea fiecărui pacient se defineşte fie
prin ciudăţenia simptomelor, fie prin modul neaşteptat de reacţie la
tratamentul acordat. În aceste situaţii, ce-i rămâne medicului aflat în faţa
pericolului iminent al agravării stării celui care i-a cerut ajutorul? Cutezanţa
de a încerca o soluţie nouă, ceva care încă nu a dat rezultate clare şi
dovedite, ceva logic, dar încă nerecunoscut şi evaluat după toate rigorile ştiinţifice.
Exemplele
nu lipsesc. Marea majoritate a tehnicilor chirurgicale apărute în perioada
1850–1950 au înscrise în certificatul de naştere iniţiativa şi cutezanţa
chirurgului şi nicidecum studii efectuate după un protocol bine stabilit şi cu
rezultate semnificative statistic. Unele, cum ar fi histerectomia (1874) sau
colecistectomia (1879), şi-au găsit locul în arsenalul chirurgical în condiţii
în care supravieţuirea postoperatorie era o excepţie. În prezent, nimeni nu mai
pune sub semnul întrebării necesitatea acestor tehnici. În urmă cu mai bine de
un secol, sir William Arbuthnot Lane a folosit pentru prima oară metoda tijei
metalice centromedulare pentru tratamentul fracturilor oaselor lungi, cu
rezultate foarte puţin încurajatoare, întrucât corpii străini erau rejectaţi cu
regularitate. Oare îşi mai poate cineva închipui tratamentul fracturilor fără
aceste tije?
Să
ne aducem aminte de Freud şi apariţia psihanalizei ca metodă de tratament bazată,
de fapt, pe un singur caz, cel al celebrei Bertha Pappenheim, alias Anna O.
Nu-mi închipui că în zilele noastre cineva ar avea curajul de a crea un întreg
domeniu de tratament bazat pe o singură observaţie clinică.
Şi,
în sfârşit, un exemplu din specialitatea mea. Primele încercări de a utiliza masca
laringiană, un substitut al sondei traheale pentru anestezia generală, au fost
efectuate înainte de publicarea primului studiu bazat pe un protocol bine
definit şi executat. Azi, masca laringiană introdusă de cutezătorul Archie
Brain a devenit parte integrantă din echipamentul obişnuit al medicului
anestezist şi ea rezolvă într-un număr mare de cazuri problema intubaţiei traheale
dificile.
Îndrăzneala,
cutezanţa, iniţiativa, dorinţa de a încerca stau la baza multora din
tratamentele care şi-au câştigat, pe parcurs, un loc sigur în arsenalul
cotidian al practicii medicale moderne. Îmi închipui opoziţia multora din
cititorii acestor rânduri, care vor considera acest tip de încercări, nebazate
pe fapte dovedite, ca fiind contrarii eticii medicale. Răspunsul meu la potenţialele
critici e că există cazuri – e drept, puţine la număr – în care medicul, aflat
în faţa neputinţei de a ajuta şi a ameliora, are dreptul să iniţieze un act
terapeutic care nu are (încă) o bază ştiinţifică.
Seneca
nu a fost nici pe departe un tămăduitor, dar filozofia sa (el fiind unul din
stâlpii stoicismului) s-a ocupat, printre altele, de efectul vătămător al
furiei şi efectele patologice ale acestei stări extreme. În acelaşi timp, el
considera suferinţa umană ca pe un fenomen absolut normal, ce ar avea un rol
pozitiv asupra sufletului, prin faptul că-l întăreşte şi-l pregăteşte pentru
momente extrem de dificile, cum ar fi moartea. În multe din celebrele sale
scrisori, Seneca se referă la modalităţile de a înfrunta sfârşitul vieţii,
abordarea acestui dificil subiect fiind de fapt o combinaţie între cunoaşterea
pragmatică a realităţii şi abordarea filozofică a procesului morţii.
Viaţa
lui Seneca nu a fost nicidecum o splendidă grădină de trandafiri. El a trăit în
preajma împăraţilor romani şi a suferit de pe urma intrigilor de palat, care,
la un moment dat, l-au trimis în surghiun în Corsica. Odată întors la Roma, a
primit sarcina de a se ocupa de educaţia unui tânăr de 12 ani, căruia i se
promitea un viitor strălucit. Tinerelul se numea Nero şi se povesteşte că
primii săi ani ca împărat au fost încununaţi de decizii înţelepte, tocmai
pentru că se afla sub influenţa lui Seneca. Ulterior, dereglarea mintală a împăratului
s-a însoţit şi de înrăutăţirea condiţiilor de trai ale lui Seneca la curtea
imperială. El a devenit victima unor cumplite zvonuri şi comploturi, care, în
final, l-au dus spre suprema decizie de sinucidere.
Sinuciderea e un act controversat, în care
mulţi găsesc o bună doză de pierdere, cel puţin temporară, a facultăţilor
mintale, dar alţii văd în această tragică decizie o dovadă de curaj împins la
extrem. Oricum am privi acest act disperat, luarea deciziei de a-şi pune capăt
vieţii întăreşte pe deplin semnificaţia citatului de mai sus. Seneca a văzut în
moarte un fenomen perfect natural şi hotărârea sa de a-şi decide momentul morţii
poate fi interpretată ca o perfectă (deşi tragică) împlinire a gândirii sale
filozofice, după care un lucru e greu de realizat până în momentul când găsim
curajul de a-l duce până la capăt.
 „Dacă nu îndrăznim, nu e pentru că lucrurile sunt
dificile. Lucrurile sunt dificile tocmai pentru că nu îndrăznim.“ (Lucius Annaeus
Seneca, 4 î.Hr. – 65 d.Hr.) |
