În trecutul recent, am întreprins călătoria anuală cu bicicleta
de la București până la malul Mării Negre. Tocmai mă întorsesem de la Marsilia,
ceea ce are o anume relevanță, așa cum se va vedea imediat. Anul ăsta a venit
în călătorie și redactorul șef al „Vieții medicale”, despre care vă voi
dezvălui doar că este într-o formă fizică demnă de orice medic, și m-am cam
făcut de rușine nereușind să mă țin după el. E a patra oară când fac drumul
ăsta, nefiind vreun sportiv de felul meu: o fac ca pe un fel de scurtă, mai
mult simbolică abdicare de la viața cotidiană în care drumurile nu există decât
ca timpi morți petrecuți în vehicule motorizate, în care călătoria în sine e
preamărită așa cum preamărești un rege mort demult, a cărui existență e
semilegendară. „Călătoria contează, nu destinația”, repetăm mereu, dar nu
călătorim aproape defel, ci ne teleportăm între diverse destinații. Ei bine, nu
și cu bicicleta, nu și până la malul mării. Aici reînviem adevărata drumeție.
Anul ăsta organizatorii ne-au deviat de la șoseaua națională prin niște sate
uitate din Bărăgan, unde casele sunt doar bătrânești și vacile ridică priviri
curioase spre priveliștea inedită a lungii turme de oameni pe două roți, cu
care poate că au o oarecare afinitate („Voici ʼhomme-vélocipède / Il va,
plus docile quʼun veau / Moitié roue et moitié cerveau”, zicea Théodore de
Banville). Ei, imaginați-vă surpriza mea descoperind că unul dintre aceste sate
se numea Marsilieni. Aici am și poposit, dar singur, căci colegul meu era mult
mai departe. Dacă mă țineam după el, nu m-aș fi oprit și poate n-aș fi observat
nimic. Așa, am adăstat la umbra unei movile și am început o călătorie
colaterală.
Mi-aș fi dorit foarte mult ca Marsilienii să aibă vreo legătură
cu Marsilia (a fost primul lucru la care m-am gândit), dar din păcate nu e așa.
Povestea numelui nu e însă mai puțin interesantă și se ramifică labirintic.
Satul fusese moșia unei boieroaice, pe numele ei de fată Sultana Colceag, dar
care s-a măritat cu un medic francez, Alphonse Constant Marsille, Marsile sau
Marcilly (imposibil de găsit ortografia originală a numelui în articole
românești), căruia i-a luat numele și l-a dat mai departe și proprietăților ei.
Nu știm unde s-a născut doctorul Marsille (ale cărui prenume aduc aminte de
Eliphas Lévi), dar știm că făcuse medicina la Paris și venise în România în
1825 într-o misiune de luptă împotriva ciumei care secera pe atunci Balcanii.
În 1829 îl găsim șef al unei comisii de sănătate înființate în acest scop la
București. Împreună cu soția lui, Sultana, fiică a paharnicului Colceag, mare
filantroapă, au avut o fiică pe nume Maria. În urma Mariei au rămas doar un
portret făcut de Theodor Aman și o tragică poveste de dragoste. De ea se
îndrăgostise fulgerător un alt medic francez la București, tânărul
Charles-Antoine-François Davila, nimeni altul decât fondatorul Universității de
Medicină și Farmacie de la București, despre care unii zic că era fiul
nelegitim al lui Liszt. Sultana, rămasă între timp văduvă, se opusese cu
îndârjire relației, dar cei doi s-au căsătorit oricum. Din păcate, mariajul a
durat puțin, căci Maria muri doar doi ani mai târziu, în chinurile nașterii,
urmată, la trei săptămâni, de pruncul ei. Davila e zguduit, dar tinerețea și
poate faptul că, în acele vremuri ale ciumei și hangerului, moartea era mult
mai pregnantă în viața oricărui om, l-au ajutat să-și revină și să se
recăsătorească cu Anica Racoviță. Și ea avea să moară crunt, otrăvită cu
stricnină, peste alți paisprezece ani.
La moartea Mariei Davila, doctorul Marsille era demult în pământ
și mai mult de atât n-am reușit să aflu despre el. Am descoperit însă o altă
figură marcantă, de altfel mult mai strălucitoare și întunecată în același
timp: conaționalul și dușmanul său de moarte, doctorul Alcibiade Tavernier. Din
documentele românești aflăm că acest fost combatant în armatele lui Napoleon în
Rusia vine și el în Țările Române, pe la 1820, tot în misiune împotriva ciumei.
Încă pe atunci era cunoscut pentru spiritul său de aventură și dorința de
îmbogățire. Vedeți dumneavoastră, Alcibiade era un descendent al celebrului
călător Jean-Baptiste Tavernier, cel care a bătut întreaga Eurasie, până în
Persia și India, făcând negoț, scriind jurnale cu observații de acuitate
antropologică, împrietenindu-se cu șahi și emiri, vorbind nenumărate limbi.
Pentru descoperirea uriașului Diamant al Speranței, fusese înnobilat de Ludovic
al XIV-lea, cumpărând apoi baronia Aubonne în Elveția și construind acolo un
castel în fason oriental, cu un minaret fantastic drept în mijloc. Alcibiade,
descendent doar pe o ramură secundară, de unchi, dacă nu a moștenit nimic din
averea materială, a păstrat gena aventurii și a neputinței de a sta într-un
loc. Cel mai uimitor text despre el îl găsim în scrierile prințului Hermann von
Pückler-Muskau, grădinar peisagist dar și călător și orientalist, mai precis în
caietul „Tutti Frutti”, semnat cu ciudatul pseudonim „Defunctul” (Der
Verstorbene). Articolul se cheamă „Ultimul Alcibiade” și e de fapt o
discuție cu bunul doctor Tavernier, pe care prințul îl întâlnește într-o
călătorie la Leipzig, cândva în anii ʼ20 sau ʼ30 ai secolului XIX. De aici
aflăm că Tavernier se considera un călător mult mai mare decât străunchiul său.
Că, după ce Franța napoleoniană și-a dat duhul, armata nemaifiind o bună ocazie
de a călători, a învățat medicina și chirurgia la Paris și a purces a profesa
nobilele arte în Egipt, Abisinia, Arabia, Persia, în vechiul imperiu al Marilor
Moguli, Armenia, Asia Centrală, până la piciorul Marelui Zid. În toate aceste
călătorii, are cele mai fabuloase aventuri, se îndrăgostește de fiice de emir,
devine ministru al unui prinț tătar, comandă armate și câștigă bătălii,
descoperă în Asia „adevăratul cal primitiv și un nou conductor al trăsnetului,
mult mai bun decât cel al lui Franklin”. Desigur, nu avem decât istorisirile
sale ca dovezi, dar de ce am fi suspicioși? Ca medic, se întâlnește peste tot
cu marile molime și face descoperirea vieții lui: cum că febra galbenă, ciuma
și holera sunt de fapt aceeași boală, pe care o numește „triplul flagel”,
căpătând o formă sau alta în funcție de firea și dispoziția bolnavului. Ajuns
la această concluzie, își compune singur catrenul cu care încununează propria
litografie. În fine, întorcându-se prin „marele drum militar al Siberiei”,
eșuează la București, unde pe dată e atacat de o bandă de tâlhari prin
Herăstrău, lăsat fără bani și documente, neavând drept consolare decât faptul
că fiul său, în vârstă de 10 ani, împușcă mortal pe căpetenia bandiților.
Incidentul se regăsește în documentele vremii, aparent bandiții erau oamenii
unui clucer Trăsnea, epitrop al spitalelor. Pasămite, așa se rezolvau
conflictele în breasla noastră pe atunci. Nu e foarte diferit nici azi. Deși
nu-i povestește lui Muskau treaba asta, e dat afară din postul de inspector șef
sanitar în favoarea lui Marsil, pe care prinde a-l dușmăni și împotriva căruia
va întreprinde tot felul de urzeli, de la a-i contesta pregătirea formală de
medic la a trimite niște arnăuți după el „să-l aresteze”, până la a-l determina
pe consulul francez să-l șteargă din catastiful cu cetățenii francezi din Țara
Românească.
Însă cea mai mare parte a istorisirii lui Tavernier către
prințul Muskau este vânătorească. Aici aflăm, de-a lungul multor pagini, despre
cum bunul doctor a mântuit țările române de un urs uriaș, care de decenii
teroriza tot norodul dintre București și Kronstadt, furând mii de vite și
măcelărind sate întregi. N-avem loc, din păcate, aici pentru toată istorisirea,
dar merită citită fie și pentru detaliile involuntare despre protipendada
vremii, plecată la vânătoare.
Și toate astea doar pentru că nici eu, în felul meu infinit mai
umil, nu pot sta prea mult locului și mă urc pe bicicletă de aici până colea.
Nu degeaba sunt epigonul acelor vremuri mitice, de început al Medicinii
Românești.
N.A.: O parte din
detaliile de mai sus se regăsesc în minunata lucrare „Figuri de medici francezi
în Principatele Române în perioada prepașoptistă”, de Violeta-Anca Epure,
disponibilă pe site-ul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Volumul
„Tutti Frutti” al prințului Pückler-Muskau e în domeniul public.
