Pentru neuroreabilitare, domeniu a cărui abordare s-a schimbat semnificativ în anii din urmă, pregătirea specialiştilor prin prisma recomandărilor societăţilor ştiinţifice internaţionale şi cu aportul experţilor de profil devine o prioritate. Continuând demersurile iniţiate anul trecut, Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii, condusă de dl prof. dr. Dafin F. Mureşanu, a organizat o nouă ediţie a Cursului European de Neuroreabilitare, sub egida WFNR şi EFNRS. O sinteză a principalelor idei şi recomandări desprinse din lucrări, realizează dl dr. Mihail Călin.

 "> Interdisciplinaritate în Neuroreabilitare - Viața Medicală

Interdisciplinaritate în Neuroreabilitare

de Dr. Mihail CĂLIN - aug. 31 2012
Interdisciplinaritate în Neuroreabilitare

Pentru neuroreabilitare, domeniu a cărui abordare s-a schimbat semnificativ în anii din urmă, pregătirea specialiştilor prin prisma recomandărilor societăţilor ştiinţifice internaţionale şi cu aportul experţilor de profil devine o prioritate. Continuând demersurile iniţiate anul trecut, Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii, condusă de dl prof. dr. Dafin F. Mureşanu, a organizat o nouă ediţie a Cursului European de Neuroreabilitare, sub egida WFNR şi EFNRS. O sinteză a principalelor idei şi recomandări desprinse din lucrări, realizează dl dr. Mihail Călin.

 

   Având ca organizatori Federaţia Mondială pentru Neuroreabilitare (WFNR), Federaţia Europeană a Socie­tăţilor de Neuroreabilitare (EFNRS), UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca – Departamentul de neuroştiinţe, Academia de Ştiinţe Medicale, Şcoala Internaţională de Neurologie şi Societatea Română pentru Neuroreabilitare, al doilea Curs European de Neuroreabilitare al Societăţii pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii (SSNN) a reluat anul acesta primele două module ale curriculei europene, semnificativ îmbogăţite faţă de ediţia 2011.

Structura fundamentală a reabilitării

   Prof. dr. Volker Hömberg, secretarul general al WFNR şi al EFNRS, a detaliat abordarea multilaterală a reabilitării, punctând aspectele etice şi legale. Faţă de abordarea unidimensională a tratamentului medical acut, reabilitarea presupune o integrare complexă a contextului social, a mediului şi tradiţiilor în care se situează fiecare pacient. Scopul reabilitării este obţinerea unui nivel maxim de independenţă pentru pacient – adesea cu leziuni ireversibile ale sistemului nervos central sau periferic – în desfăşurarea activităţilor zilnice, prin intermediul unui program atent planificat. Cum înlocuirea ţesuturilor lezate este o perspectivă îndepărtată, strategia constă în utilizarea plasticităţii inerente a SNC, prin care noi structuri se activează şi preiau funcţiile celor distruse, ţinând cont de existenţa unei perioade optime de intervenţie; în caz de eşec, pacientul poate fi învăţat să folosească alte metode pentru îndeplinirea aceluiaşi scop sau poate fi asistat de diverse dispozitive. În cazul pacientului care a pierdut capacitatea de a învăţa şi, implicit, de a se adapta la mediu, atunci acesta trebuie adaptat pacientului. Obiectivele procesului trebuie clar definite, iar neuroreabilitarea trebuie instituită cât mai devreme, la intensitate crescută şi urmărită cât mai mult timp.

Paradigma bio-psiho-socială de înţelegere a bolii

   Pentru medici şi pacienţi, în prim-planul reabilitării se află, după cum afirmă profesorul Hömberg, capacitatea celor din urmă de a realiza diverse acţiuni, alături de descrierea abilităţilor, funcţiilor şi şanselor de participare ale pacienţilor. În urmă cu peste un deceniu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a propus spre utilizare Clasificarea internaţională a dizabilităţii, funcţionării şi sănătăţii (CIF), care ia în calcul nu doar afectarea funcţiilor şi structurilor organismului, ci şi gradul activităţilor posibile şi participarea. Clasificarea amintită asigură existenţa unei baze ştiinţifice de înţelegere şi studiere a stării de sănătate şi a stărilor asociate acesteia, a urmărilor şi factorilor determinanţi, permite stabilirea unui limbaj comun, facilitând astfel comunicarea între diverşi utilizatori şi realizarea de comparaţii între diverse ţări în privinţa datelor de sănătate sau îngrijirilor medicale acordate şi furnizează o schemă de codificare sistematică.

Organizarea echipei de reabilitare

   Reabilitarea neurologică este diferită de cea din alte discipline medicale, explică dr. Dana Boering, prin aceea că presupune şi un proces educaţional al persoanei cu dizabilităţi, implicată, de altfel, în stabilirea obiectivelor acestui proces. Neuroreabilitarea nu are ca obiect doar boala fizică, ci se preocupă de consecinţele psihologice ale dizabilităţii, dar şi de mediul social în care pacientul trebuie să funcţioneze. Procesul nu poate fi întreprins doar de medici, ci necesită participarea unui spectru larg de specialişti grupaţi într-o echipă. Aceasta poate obţine pentru pacient beneficii funcţionale superioare celei oferite individual de fiecare specialist, având ca avantaje comunicarea mai bună, împărtăşirea experienţei între diferitele discipline, o abordare mai consistentă centrată pe obiective, continuitatea mai bună a îngrijirii, crearea unui mediu stimulant, ca şi atmosfera de sprijin reciproc. O astfel de echipă ar trebui să fie compusă din specialistul în neuroreabilitare, asistente, fizioterapeuţi, logoped, neuropsiholog, instructorul fizic şi asistentul social. Combinaţia între stabilitate şi inovaţie în abordarea structurilor şi procedeelor este cea care defineşte o bună echipă de reabilitare.

Definirea rezultatelor

   Dificil de prevăzut de la început, efectele procesului de reabilitare sunt importante nu numai din perspectiva echipei medicale, ci şi din cea a pacientului şi familiei, la care se adaugă perspectiva economică. Conform celor spuse de prof. dr. Heinrich Binder, preşedintele EFNRS, aceste rezultate pot fi măsurate de clinician prin diverse instrumente (care trebuie să fie valide, sensibile la schimbare şi fiabile), precum şi prin metode de interpretare (care şi-au demonstrat avantajele şi dezavantajele). A fost discutat şi rolul pacientului şi familiei în aprecierea subiectivă (prin chestionare) a efectelor reabilitării, un punct de vedere valoros, dar şi dificil de integrat în evaluarea globală. Concordanţa obiectivelor iniţiale cu rezultatele finale rămâne un factor important al succesului reabilitării, oricât ar fi de greu de obţinut.

Neurobiologia şi conceptul de neuromodelare

   Prof. dr. Dafin F. Mureşanu, preşedintele SSNN, s-a referit la noua viziune asupra leziunilor cerebrale şi recuperării. Astfel, strategiile terapeutice trebuie să ţintească nu neuronul, ci unitatea neurovasculară (alcătuită din neuroni, celule gliale, celule vasculare şi perivasculare), care menţine homeostazia micromediului cerebral. Combinaţiile şi proporţiile diferitelor molecule biologice (factori trofici, interleukine) sunt mai relevante decât efectul uneia singure (efectul sinergic). Mijloacele capacităţii endogene de apărare a creierului – neuroprotecţie, neuroplasticitate, neurotro­ficitate şi neurogeneză – nu sunt independente, ci parte a unui proces continuu şi împărtăşesc substratul biologic cu procesele patofiziologice. Aceasta face ca blocarea unui proces patofiziologic să blocheze şi mecanismele endogene de apărare, soluţia reprezentând-o moleculele biologice modulatoare.
   În privinţa conceptelor de tratament în bolile acute şi neurodegenerative, faţă de trecut, când accentul era pus pe neuroprotecţie, în prezent eforturile se concentrează pe neuroregenerare (combinaţia pe termen lung a proceselor de troficitate, plasticitate şi neurogeneză). Neurogeneza este procesul de formare de noi celule neuronale din celule progenitoare. Diferenţierea acestora poate fi stimulată de factori trofici (CNTF), activitate fizică (îmbunătăţeşte circulaţia sanguină, angiongeneza, neurogeneza, plasticitatea sinaptică şi activitatea antioxidantă) şi cognitivă, mediu interactiv, stimularea magnetică transcraniană. Trebuie, aşadar, sprijinite capacităţile endogene de recuperare, neurorestaurarea propusă prin implantarea de celule stem alogene nereprezentând pentru moment o soluţie.
   Mai departe, vorbitorul a readus în discuţie conceptul de medicament multimodal (care acţionează prin intermediul nu doar al unuia, ci al mai multor mecanisme endogene de apărare) şi pleiotropic (moleculă cu efect neuroprotector care modulează toate procesele patofiziologice), ce corespunde acţiunii factorilor neurotrofici. O metaanaliză a studiilor clinice dedicate neuroprotecţiei în AVC, publicată în 2004, a arătat că moleculele monomodale cu un singur mecanism de acţiune au rezultate neutre sau negative, cu excepţia unor molecule biologice care, chiar şi administrate pe termen scurt, au efecte pozitive.
   Dr. Dana Boering a încercat să explice funcţionarea mecanismelor fundamentale ale plasticităţii cerebrale. Plasticitatea este o caracteristică intrinsecă a creierului uman, care permite sistemului nervos să depăşească restricţiile propriului genom şi să se adapteze presiunilor înconjurătoare, schimbărilor fiziologice şi diverselor experienţe. Este mecanismul fundamental al dezvoltării, învăţării şi recuperării postlezionale, dar poate avea şi expresie patologică (epilepsia post-AVC, durerea cronică după leziuni ale SNC sau SNP, distonia, disreflexia autonomă după traumatisme medulare) şi reprezintă nu o stare ocazională, ci una normală şi continuă a sistemului nervos, pe toată durata vieţii. În mod normal, în timpul învăţării motorii se produce o creştere a reprezentării cortexului motor, specifică aptitudinii învăţate, circumscrisă ariei corticale ce controlează segmentul antrenat şi corelată cu gradul de succes al învăţării. În urma leziunilor cerebrale, comportamentul este consecinţa funcţionării întregului creier, nu o manifestare a regiunii afectate, ci o consecinţă a plasticităţii sistemului nervos.
   Mecanismele fundamentale de recuperare neuronală postlezională sunt reactivarea penumbrei, reorganizarea perilezională, recrutarea patologică a regiunilor situate la distanţă de aria lezată şi plasticitatea condiţionată de utilizare. În privinţa interacţiunilor interemisferice în faza acută post-AVC, se observă creşterea excitabilităţii emisferei neafectate şi a semnalelor inhibitorii către cea afectată (necesară pentru controlul activităţii perilezionale), dar şi reducerea necesarului de oxigen şi glucoză al penumbrei, pentru limitarea leziunii.
   În faza postacută, interacţiunea interemisferică trece la faza excitatorie, pentru creşterea randamentului motor; în cazul în care semnalele inhibitorii dinspre cortexul nevătămat continuă, efectele sunt nefavorabile, cu restaurare funcţională limitată. De gradul de afectare a substanţei albe din cauza unui AVC depinde în mare măsură posibilitatea de reabilitare a pacientului. Pornind de la astfel de constatări, se pot concepe abordări ale neuroreabilitării bazate pe ipoteze, precum tehnicile de modulare compor­tamentală, manipularea farmacologică, electrostimularea corticală pentru creşterea/reducerea activităţii diferitelor arii, reducerea aportului somatosenzorial al mâinii neafectate, respectiv creşterea celui al mânii afectate, combinarea stimulării electrice corticale şi periferice, robotica şi realitatea virtuală.

Neuroreabilitarea în scleroza multiplă

   Pentru moment, nu există un tratament etiologic al sclerozei multiple (SM), obiectivele terapiei fiind redobândirea funcţiei după un puseu, prevenirea puseurilor şi a dizabilităţii. Boala este asociată cu o varietate de deficite funcţionale şi simptome, unele răspunzând la medicaţie şi neuroreabilitare. Programul de neuroreabilitare este important îndeosebi pentru pacienţii cu dizabilităţi moderate şi trebuie să evolueze odată cu stadiile bolii. Neurorea­bilitarea în SM, după cum afirmă prof. dr. Angelo Bulboacă, are o componentă educaţională, este un proces activ, cen­trat pe pacient, care minimizează impactul bolii, facilitează autoîngrijirea şi presupune evaluarea proprie şi cea realizată de echipa medicală. Echipa multidisciplinară trebuie să fie alcătuită din neurolog, consultant de reabilitare, asistentă specializată, fizioterapeut, urolog, psiholog, logoped, etc. Terapia simptomatică se adresează deficitului motor, oboselii, spasticităţii, simptomelor cerebelare, importanţă deosebită trebuind acordată depresiei şi durerii. Printre abordările terapeutice specifice se numără terapia fizică pentru îmbunătăţirea funcţiilor motorii (coordonare, mişcări fine, echilibru, mers, reducerea spasticităţii), abordarea simptomelor vezicale, terapia de grup şi cea ocupaţională.
   Oboseala, pierderea echilibrului şi a mobilităţii sunt principalele acuze ale pacienţilor cu scleroză multiplă. Studii recente arată că între 64 şi 85% din pacienţi se plâng de dificultăţi de mers, iar 70% din aceştia o consideră cea mai mare problemă a bolii, spune prof. dr. Cristian Dinu Popescu. Aceste dificultăţi au şi un important impact economic, determinând scăderea veniturilor pacienţilor sau pierderea locului de muncă. Evaluarea mobilităţii şi a efectelor intervenţiilor asupra acesteia este o componentă importantă a abordării pacienţilor cu SM şi poate fi realizată printr-o combinaţie de chestionare şi teste de deplasare.

Tratamentul non-farmacologic al durerii neuropate

   Durerea neuropată este un sindrom special şi complex, în care vechile şi noile abordări farmacologice adesea nu dau rezultate, după cum spune prof. dr. Adriana Sarah Nica. Pot fi însă folosite mijloace non-farmacologice conservatoare, precum fizioterapia (termoterapie, electroterapie, masaj analgetic, program specific activ kinetoterapeutic), terapia ocupaţională, psihoterapia, terapia cognitivă, cea prin râs, hipnoza, meloterapia, acupunctura, sprijinul social şi vocaţional.

Stimularea magnetică transcraniană

   Prof. dr. Cristian Dinu Popescu a prezentat valoarea prognostică şi diagnostică a stimulării magnetice transcraniene în disfuncţiile motorii de origine centrală. Această tehnică are rol diagnostic în leziunile subclinice din SM şi din scleroza laterală amiotrofică; prognostic prin determinarea magnitudinii şi extinderii anomaliilor; de urmărire a evoluţiei în timp a diferiţilor parametri; de tratament, prin modularea excitabilităţii corticale. Este o metodă uşor de utilizat, bine tolerată, fără efecte adverse, dar relativ costisitoare.

Evaluarea durerii în boala Parkinson

   Durerea se numără printre simptomele non-motorii ale pacienţilor cu boala Parkinson, care ar trebui considerată o afecţiune dureroasă, susţine prof. dr. Lăcrămioara Perju-Dumbravă. Durerea poate fi descrisă în diverse feluri, adesea apare pe partea mai afectată de parkinsonism şi fluctuează cu dizabilităţile motorii parkinsoniene. În funcţie de clasificare, ea poate fi musculoscheletală, neuropatică radiculară, distonică, centrală şi acatisie. Desigur, durerea poate fi direct legată de BP, de tratament, indirect legată de boală (escare, răni produse de căzături etc.) sau fără legătură cu BP. Până la instituirea unui tratament, trebuie mai întâi evaluată durerea şi identificaţi factorii care îi pot influenţa cursul şi progresia. În acest sens, poate fi determinat pragul dureros sau se pot utiliza diverse chestionare şi scale. Durerea în BP se asociază cu instalarea la vârste mai tinere a bolii, depresia, sexul feminin şi nivelul mai scăzut de educaţie.
   Primul pas în managementul durerii este reducerea simptomelor motorii cu medicaţie antiparkinsoniană. În al doilea rând, chiar dacă pacienţii raportează o reducere modestă a durerii cu analgetice clasice, acestea sunt subutilizate. În al treilea rând, componenta de terapie fizică a neuroreabilitării reprezintă o cale eficientă de tratare a acestor simptome, obiectivele fiind de îmbunătăţire a mersului, posturii, echilibrului, forţei, mobilităţii şi rezistenţei şi de ameliorare a durerii musculoscheletale şi radiculare. Limitele acestei abordări sunt însă legate de lipsa ghidurilor internaţionale pentru practica curentă, de pierderea iniţiativei pacienţilor şi de calitatea terapiei fizice, în condiţiile lipsei unei experienţe specifice în BP a personalului, numărului mic de astfel de pacienţi trataţi de terapeuţi şi comunicarea în general deficitară între specialiştii implicaţi în tratamentul BP.

Înţelegerea dizabilităţii

   Convenţia asupra drepturilor persoanelor cu dizabilităţi (CDPD) din 2006 a stabilit că drepturile omului se aplică şi acestei categorii de persoane şi că reabilitarea reprezintă un drept fundamental. În ciuda importanţei dizabilităţii, se constată o lipsă de cunoştinţe şi informaţii ştiinţifice cu privire la acest subiect, nu există un consens asupra definiţiilor, date de incidenţă, distribuţie şi evoluţie a dizabilităţilor sau documente despre politicile dedicate persoanelor cu dizabilităţi, după cum afirmă prof. dr. Mihai Berteanu, preşedintele Societăţii Române de Medicină Fizică şi Recuperare. Persoanele cu dizabilităţi nu se bucură de acces egal la sănătate, educaţie şi locuri de muncă, nu beneficiază de servicii dedicate specific dizabilităţii lor şi sunt excluse de la activităţile de zi cu zi. În acest context, OMS şi Banca Mondială au elaborat Raportul mondial asupra dizabilităţii (RMD), destinat factorilor de decizie, practicienilor, cercetătorilor, lumii academice şi societăţii civile. Dizabilitatea este definită ca rezultatul interacţiunii între persoanele cu diverse afecţiuni şi barierele atitudinale şi de mediu care le îngreunează participarea integrală în societate. Este, aşadar, o interacţiune de factori, nu un atribut al persoanei. Prevenirea dizabilităţii reprezintă o strategie multidimensională, care se concentrează atât pe problemele medicale, cât şi pe barierele de mediu. Statele care au adoptat CDPD (printre care şi România) se angajează să adopte legi şi alte măsuri administrative, să modifice sau să revoce legi, practici sau obiceiuri discriminatorii, să includă dizabilitatea în toate politicile şi programele relevante, iar RPD reprezintă un ghid în această direcţie. Dizabilitatea afectează între 15,6 şi 19,4% din persoanele de peste 15 ani, la nivel mondial, până la 3,8% confruntându-se cu dificultăţi semnificative în funcţionare. Conform raportului, reabilitarea este setul de măsuri care vin în sprijinul indivizilor ce se confruntă ori s-ar putea confrunta cu dizabilităţi, pentru a obţine şi menţine un grad optim de funcţionare în raport cu mediul. Obiectivele sale pot consta în prevenirea sau încetinirea pierderii funcţionale, îmbu­nătăţirea, restaurarea sau compensarea acestui deficit sau menţinerea statutului funcţional. Se impune îmbunătăţirea măsurilor de reabilitare prin adoptarea de politici, creşterea finanţării, investiţii în resurse umane, în tehnologie, prin stimularea cercetării şi practica bazată pe dovezi.

Reabilitarea vocaţională

   Prof. dr. Klaus von Wild afirmă că recuperarea clinică a afecţiunilor produse de traumatismele cerebrale şi spinale acute nu garantează succesul reinserţiei sociale, din cauza, spre exemplu, a ignorării repercusiunilor mentale – cognitive, comportamentale şi psihiatrice. Problemele emoţionale pe termen lung pot îngreuna reabilitarea vocaţională. Responsabilitatea neurochirurgilor, în cooperare cu neuropsihologii, este de a obţine reinserţia socială integrală şi o bună calitate a vieţii în urma leziunilor acute. Măsurile specifice pot ajuta la evaluarea prejudiciilor, restricţiilor şi şanselor de a depăşi sechelele. Este necesară o nouă paradigmă socio-medicală pentru dezvoltarea de programe eficiente de reinserţie, atât pentru victimele traumatismelor craniocerebrale şi medulare, cât şi pentru familiile acestora.

Reabilitarea neurologică postacută în AVC

   Dizabilităţile provocate de accidentele vasculare cerebrale (AVC) pot fi deosebit de complexe, prezentarea realizată de conf. dr. Cristina Tiu discutând recunoaşterea, evaluarea şi abordarea unor probleme specifice precum disfagia, incontinenţa urinară, durerile de umăr, sau spasticitatea. În 2010, în România, incidenţa AVC a fost de 400 la 100.000 de locuitori, iar mortalitatea – de 230 la suta de mii, ceea ce plasează ţara noastră pe un locul al treilea în lume, doar în urma Rusiei şi a Bulgariei. Pentru a corecta această situaţie, ar fi nevoie de numeroase structuri spe­cializate, echipe multidisciplinare şi dispozitive complexe, în concordanţă cu Declaraţia de la Manheim asupra AVC în Europa de Est.

Terapia cu celule stem

   De celulele stem se leagă speranţa de ameliorare a deficitelor neurologice pentru care în prezent nu există soluţii, spune dr. Bogdan O. Popescu. În AVC ischemic, doar puţini pacienţi pot avea acces la terapia trombolitică, iar fereastra de timp pentru intervenţie este redusă; studiile experimentale cu celule stem ar fi, aşadar, promiţătoare, şi pentru că intervalul de timp în care acestea pot fi administrate şi integrate este mai mare. Nu există, deocamdată, rezultate publicate ale studiilor efectuate la om.   O altă strategie ar putea fi stimularea neurogenezei endogene prin diferenţierea celulelor stem din creier. De altfel, s-a demonstrat existenţa celulelor stem nu doar în zona subventriculară, ci şi în meninge. În privinţa sclerozei multiple, mici studii clinice cu transplant autolog de celule stem hematopoietice au demonstrat fezabilitatea şi posibila eficienţă a procedurii în forme severe de boală, însă nu interferând regenerarea tisulară, ci inflamaţia. În boala Parkinson, transplantarea neuronilor dopaminergici fetali a mimat efectul levodopei (inclusiv diskinezii netratabile, care au impus stoparea cercetărilor).
   Deşi cercetările actuale nu au încă aplicaţii clinice, neurorestaurarea rămâne o intervenţie insuficient explorată.

 

Bazele unei noi supraspecializări europene

 

   Filosofia acestui curs, organizat de federaţiile mondială şi europeană de neuroreabilitare, este de a ţine pasul cu noile concepte ce izvorăsc din cercetarea ştiinţifică, din neurobiologia actuală. Nu mai putem face neuroreabilitare după metode de la începutul secolului trecut, bazate pe principii mai mult teoretice, nedemonstrate nici până în prezent, fără acoperire în neurobiologie, în mecanisme, dar care sunt promovate uneori şi pentru că nu suntem în stare să ne adaptăm, pentru că am rămas prizonierii unor vechi concepte, pentru că este mai comod…
   Progresele cercetării în domeniu trebuie translatate în partea clinică, ce rost are atâta cercetare dacă facem în continuare ce-am făcut până acum?! Aşadar, neuroreabili­tarea trebuie din ce în ce mai mult transformată într-o abordare sistematică, bazată pe neuroştiinţe, pe noile cercetări. Bolile neurologice trebuie gestionate, datorită avansului cunoaşterii, în primul rând de neurologi. Asta nu înseamnă, cum poate fi perceput, că ar lua cineva domeniul de activitate al altora, dar e normal ca boala Parkinson, boala Alzheimer, scleroza multiplă – afecţiuni eminamente neurologice şi care generează deficite – să fie gestionate într-un colectiv în care neurologul să-şi spună părerea despre forma clinică, despre şansele bolnavului, despre modul în care trebuie adaptat programul de neuroreabilitare, iar medicul specialist în medicină fizică şi recuperare să aplice programul respectiv, consultându-se cu neurologul.
   WFNR şi EFNRS sunt preocupate să creeze o platformă de cunoaştere comună, să apropie diversele specialităţi ale „jucătorilor“ din această zonă: neurolog, neurochirurg, medic de recuperare şi medicină fizică, neuropsiholog. Modul multidisciplinar de gestionare a bolnavului neurologic este fundamental. Acesta este spiritul noii curricule europene pentru stabilirea unei supraspecializări europene de neuroreabilitare. Ea propune, statuează şi defineşte ceea ce trebuie să ştie un specialist de medicină fizică şi recuperatorie pentru a activa în domeniul acesta; neurologii trebuie şi ei să înveţe despre recuperare; psihologul trebuie să aibă rolul lui şi să înţeleagă mai multe despre mecanismele neurobiologice. Asta înseamnă crearea unui limbaj, a unor concepte comune, care să poată fi abordate sistematic în folosul bolnavului şi în pas cu ştiinţa. Încercăm să compensăm lipsurile fiecărei specialităţi şi să creăm un spirit de cooperare şi un vector comun de abordare. Dacă noi, toţi aceşti specialişti, nu vom reuşi să lucrăm în echipă, împreună, nu vom reuşi niciodată să îi oferim bolnavului varianta optimă, vom rămâne anchilozaţi în concepte vechi, cu rezultate modeste şi vom risipi resursele.
   Programul de anul acesta al cursului de neuroreabilitare a fost revizuit şi completat, s-au adăugat noi părţi, în special în capitolul de mecanisme, s-a insistat foarte mult pe diagnosticul funcţional, am abordat anumite domenii de patologie specifică, cum este scleroza multiplă, problema deficitelor motorii, cea a mersului, am adus noi elemente de farmacologie.
   Cursuri precum cel de la Cluj-Napoca au mai fost organizate de noi în mai multe regiuni ale lumii (America de Sud şi Asia). În Europa, există cursurile din Germania, ţară foarte avansată în acest sens, dar şi în Italia sau Franţa – în general, ţările care mişcă Europa într-o direcţie progresistă. Noi suntem în faza de început, iar prin organizarea acestor cursuri în România am primit un credit important, deoarece acestea presupun resurse, timp, oameni care să vină, să fie dedicaţi. De altfel, un semn al aprecierii activităţii noastre a fost şi decizia ca anul viitor, Congresul European de Neuroreabilitare să se desfăşoare la Bucureşti, între 27 şi 29 iunie.
Prof. dr. Dafin F. MUREŞANU

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe