Un foarte cunoscut critic de artă se întreabă pe Facebook: de ce bărbaţii care merg la toaletă se spală pe mâini (sau mimează spălatul) întotdeauna după, niciodată înainte, deşi logica igienei ar impune contrariul? Răspunsul pe care-l oferă este surprinzător, dar plauzibil: „Biserica a reuşit într-un asemenea hal să culpabilizeze sexul, să satanizeze dorinţa împerecherii gratuite, fără scop procreativ, încât, printr-o percepţie metonimică, am început să ne sancţionăm moral şi organele implicate, ca şi când ar fi, din principiu, impure. Privind astfel lucrurile, nu cumva spălarea pe mâini după, şi nu înainte, sugerează tocmai acest lucru, că ne-am murdărit, că ne-am spurcat prin atingere, fără nicio legătură cu igiena elementară? Într-o asemenea perspectivă, această spălare nu este decât o formă de ablaţiune, de ritual purificator, de extirpare simbolică a unui organ maculat şi, prin consecinţă, nefrecventabil“. Răspunsul dat nu ar putea fi totuşi valabil decât pentru jumătate dintre români. Cealaltă jumătate oricum nu are acces la apă curentă. (A. M.)

   „Viaţa medicală“ a publicat, în urmă cu ceva timp, un dosar dedicat inflaţiei de cezariene în România. S-a stârnit atunci o oareşce vâlvă, unii ne-au criticat acerb. Deşi ştiu că aceşti „unii“ (poate) se vor irita din nou, nu mă pot abţine să nu întreb: oare de ce ducesa de Cambridge l-a născut natural pe moştenitorul tronului britanic, trecând printr-un travaliu lung? N-o fi avut familia bani pentru o cezariană? (M. V. A.)

   Un alt subiect din săptămânalul nostru a făcut ceva valuri, de această dată pe reţelele de socializare. Îmi scrie o prietenă care l-a citit şi care, temporar, merge la spital/policlinică, unde foloseşte seringi şi catetere. La achiziţionare, în cadrul licitaţiilor, unităţile sanitare le iau pe cele mai ieftine, care sunt şi cele mai proaste. De cele mai multe ori se rup în vena pacientului, venă şi ea „vraişte“ la cei care fac frecvent perfuzii pentru tratamente cito sau altele. Se pierde sânge sau soluţie, acele pentru catetere sunt groase, iar semnele rămân o săptămână. Pacientul, deja slăbit, demoralizat, bolnav, vai de mama lui, iese şi „ciuruit“. Îmi vin în minte nişte sudălmi, dar nu ar rezolva problema. Aşa că îmi doresc în continuare minţi luminate şi cât mai puţini bolnavi. (C. A. M.)